Mi-a venit un duh la poartă
Mi-a venit un duh la poartă. N-avea
faţă. Cocoşat.
A intrat grăbit prin uşă. M-a privit.
S-a hâţânat.
A batjocură. Închis-a chiar şi uşa,
după el.
Deşi
uşa-ncremenită, n-a mişcat din loc, defel.
Şi
privindu-mă prin geamul ce ne despărţea, se-ntoarce
Către
dreapta-mi. Intră-n casă. Eu fumam, pe scaun. Şi tace
Întunericul,
în casă. Numai în bucătărie
Arde-un
bec, ce-mi arătase chipul lui, de fiinţă vie.
Ce să fac?
Eu, după dânsul, să îmi năvălesc în casă?
Şi să
urlu: ieşi afară! Când ai mei dormeau? Să iasă
Drept din
aşternut, să creadă când le-oi spune ce se-ntâmplă,
Că-s
nebun, dintre aceia, cu vedeniile-n tâmplă?
Nu.
Aştept. Nimic nu mişcă. Este linişte în casă.
Să mă bat,
nu ştiu, cu duhul. Stau şi mă gândesc, la masă.
După ani
şi ani, îmi vine chiar şi-un gând. Că
duhul, poate,
Mă va
aştepta, odată, la un ceas, ce îmi va
bate.
Şi atunci,
avertismentul, cel codat în poezie,
Este că
mai e o viaţă. Poate chiar o veşnicie.
Când,
asemeni lui, nici huma-mi, nu mai are carne, oase.
Intră
doar, şi iese liber – prin materie: uşi,
sau case…
Poate
duhul mă aşteaptă chiar în ceasul ce-mi va bate.
Când
materia-mi se transformă într-un duh, ca dânsul, poate.
Şi mă va
privi în faţă, mă va cântări prea bine:
Şi mă va
conduce numai, unde-i loc, şi pentru mine.
Înainte să
apară, într-o oră prea târzie,
Când veni
întâia oară, eu scriam o poezie:
Doamne- ocheşte-n veşnicie cu toţi sfinţii, la un
loc,
Şi cu dracul, şi ordonă, drept în mine numai: FOC!
5 -11
octombrie 2012
Jianu
Liviu-Florian
