A început Judecata de Apoi
„Unui lucru fără cale, cale dând,
multe lucruri fără cale vor urma.”
DIMITRIE CANTEMIR
DIMITRIE CANTEMIR
Ne-a
înlemnit aşteptarea.
A devenit statuie.
Umblăm cu ea în braţe pe stradă,
însoţindu-ne cu murmurul ei:
"Şi celor din morminte
viaţă dăruindu-le…"
A devenit statuie.
Umblăm cu ea în braţe pe stradă,
însoţindu-ne cu murmurul ei:
"Şi celor din morminte
viaţă dăruindu-le…"
Jur-împrejur
ziduri de frică.
Între ziduri se joacă strâns,
dintr-un perete în altul, politica.
Între ziduri se joacă strâns,
dintr-un perete în altul, politica.
Nerăbdători,
adunaţi roată,
care pe unde apucau,
după desenul unei inimi uriaşe,
cât o Ţară,
semenii au ieşit prin curţi -
toate un fel de Pieţe întârziate,
ale Universităţii –
să vadă fumul ce va ieşi
pe coşul cel mai înalt
de la Abatorul Istoriei.
Noapte cu ploaie de smoală.
Tensiune încât pocnesc până şi munţii.
Curiozitate încât nu mai clipesc nici stelele.
La un moment dat
aplauzele au izbit toartele cerului,
mai tare decât o făceau aplaudacii de altădată:
Pe coşul acela absurd
începu să iasă un fum negru, gros
– semn ştiut de toată lumea
cum că trufia,
prostia
şi sora ei mai mică,
ţinutul cu dinţii de scaun,
începuseră să ardă mocnit.
Când s-au văzut scânteile
spintecând smoala cerului,
un rânjet apocaliptic,
s-a pornit de dedesubt,
de la congresul oaselor,
nemaiauzită cascadă tunând în sus
spre a scutura tribuna
congresului de deasupra
şi spartă, în ţăndări, noaptea:
"Ţi-au făcut-o!
Mai ceva decât ne-ai făcut-o tu,
la Târgovişte!"
care pe unde apucau,
după desenul unei inimi uriaşe,
cât o Ţară,
semenii au ieşit prin curţi -
toate un fel de Pieţe întârziate,
ale Universităţii –
să vadă fumul ce va ieşi
pe coşul cel mai înalt
de la Abatorul Istoriei.
Noapte cu ploaie de smoală.
Tensiune încât pocnesc până şi munţii.
Curiozitate încât nu mai clipesc nici stelele.
La un moment dat
aplauzele au izbit toartele cerului,
mai tare decât o făceau aplaudacii de altădată:
Pe coşul acela absurd
începu să iasă un fum negru, gros
– semn ştiut de toată lumea
cum că trufia,
prostia
şi sora ei mai mică,
ţinutul cu dinţii de scaun,
începuseră să ardă mocnit.
Când s-au văzut scânteile
spintecând smoala cerului,
un rânjet apocaliptic,
s-a pornit de dedesubt,
de la congresul oaselor,
nemaiauzită cascadă tunând în sus
spre a scutura tribuna
congresului de deasupra
şi spartă, în ţăndări, noaptea:
"Ţi-au făcut-o!
Mai ceva decât ne-ai făcut-o tu,
la Târgovişte!"
...Semn
că a început Judecata de Apoi.
că a început Judecata de Apoi.
Dă-ne-o nouă, Doamne,
şi ne iartă greşelile!
Toţi revenim, când o să fie
Un
dar ţi-e clipa cea de faţă.
Primeşte-o, deci, cu bucurie.
Clipă cu clipă fac o viaţă:
Aportul tău la zidărie.
Nu te-ntreba-ncotro aluneci.
Cată mereu spre datorie
Şi-ai grijă să nu te întuneci
Ori cât de greu ar fi să-ţi fie.
Prietenii fă-ţi cu măsură.
Fii practic. Fugi de teorie.
Iar de te-nfruntă, taci din gură.
Evită a lor mâncătorie.
Cu fruntea sus cinsteşte-ţi veacul
Prin munca ta. Cu măiestrie
Îţi uşurează de greu sacul,
Că viaţa nu-i o loterie.
Iar când finalul de o clipă
Te va-nălţa, când o să vie
Cu zbaterea lui de aripă,
Oferă-te cu dărnicie.
Rotirea Soarelui ne-nvaţă
Să fim atenţi la aporie:
Vom reveni în altă viaţă,
Dar tot aşa: la datorie!
Cum Universu-ne-mpresoară
Şi se roteşte-n veşnicie,
De ce-am veni noi într-o doară
Şi nu rotindu-ne-n vecie?
Nu-i fără noimă întrebare,
Ci cuvenita-ne felie:
Pentru că-adesea ori arare
Toţi revenim, când o să fie.
Primeşte-o, deci, cu bucurie.
Clipă cu clipă fac o viaţă:
Aportul tău la zidărie.
Nu te-ntreba-ncotro aluneci.
Cată mereu spre datorie
Şi-ai grijă să nu te întuneci
Ori cât de greu ar fi să-ţi fie.
Prietenii fă-ţi cu măsură.
Fii practic. Fugi de teorie.
Iar de te-nfruntă, taci din gură.
Evită a lor mâncătorie.
Cu fruntea sus cinsteşte-ţi veacul
Prin munca ta. Cu măiestrie
Îţi uşurează de greu sacul,
Că viaţa nu-i o loterie.
Iar când finalul de o clipă
Te va-nălţa, când o să vie
Cu zbaterea lui de aripă,
Oferă-te cu dărnicie.
Rotirea Soarelui ne-nvaţă
Să fim atenţi la aporie:
Vom reveni în altă viaţă,
Dar tot aşa: la datorie!
Cum Universu-ne-mpresoară
Şi se roteşte-n veşnicie,
De ce-am veni noi într-o doară
Şi nu rotindu-ne-n vecie?
Nu-i fără noimă întrebare,
Ci cuvenita-ne felie:
Pentru că-adesea ori arare
Toţi revenim, când o să fie.
Scrisoare deschisă către Europa
- din partea unui european
autentic -
Europa, dacă tot spui că ne iubeşti,
Fii bună şi scapă-ne, Maică, din braţe:
Că prea ne strângi pătimaş şi ne păgubeşti
Iar dragostea ta ne cam arde la maţe.
Europa, dacă tot ţi-e milă de noi
Şi tot spui că vrei cu-adevărat să ne-ajuţi,
Lasă-ne, scumpo,-n tristele noastre nevoi
Că nu suntem handicapaţi, chiori şi nici muţi.
Europa, dacă vrei prieteni să-ţi fim,
Ţine-ţi înţelepţii comisari acasă
Că prea se dau deştepţi, şi nu-i preţuim
Când fac nazuri la ce le punem pe masă.
Europa, dacă ai nevoie de noi
Contează pe noi la pace şi dreptate!
Şi reţine: respingem orice război
Că n-avem de ce să ne facem păcate.
Europa, dacă ţii să ştii ce dorim
Deschis ţi-o spunem, o clipă nu ezităm:
Vrem la fel independenţi şi liberi să fim
Ca Elveţia! Vrem să ne helvetizăm!
George Ene