Rămâi aşa cum eşti!...
Poate părea puţin ciudat,
Ba, chiar, suna a îngâmfat,
Dar eu pe Dumnezeu l-am întâlnit
În vis, în Raiul mult-râvnit.
Se tot plimba pe-aleile de stele,
Pe calea lungă, luminată doar de ele,
Cu mâinile la spate, supărat,
Pe lumea care astăzi l-a uitat.
M-apropii de Divin cu fruntea aplecată,
Cu teama-n suflet Celui fără Pată
Dar nu o teamă ca de hău,
Ci doar a fiului de Tatăl său.
Domnul cel Mare s-a întors
Şi-mi face semn, ca să stau jos
Pe-o bancă, într-un parc stelar,
Sub un Luceafăr-felinar.
Cu glasul Său de tunet Sfânt,
De ploaie lină pe pământ,
Îmi spuse la ureche-ncet:
- Vrei cu-ntrebări să te încerc?
Fără să vreau răspuns-am:
- DA!...
Vreau întrebarea Ta,
Mă cercetează cum pofteşti,
Doar Mila Ta voi s-o primesc!
- Preabine, fiule, dar vină
Aici, aproape, în lumină,
Ca să te pot zări mai clar,
Sub ăst Luceafăr-felinar.
Iar eu, supus, m-apropii iar,
Pe banca dintr-un parc stelar,
Aştept cu sufletul străpuns
Ca Domnului să dau răspuns.
……………………………….
- Ia zi, tu, fiule, ştii cine eşti,
Dar, spune tot ce-ţi aminteşti?!
- Părinte Sfânt, căsuţă-mi este
Mioriţa
Cu şapte munţi, pe care creşte
viţa,
Născut într-un oraş mărunt, de
şes,
Cu oameni buni şi sufletul ales.
În anul cel cu multe, multe ape,
Primit-am cerul mai aproape,
Lângă un câmp de soare-aprins,
La casa din paie şi din lut
încins,
Frământat cu trudă în tălpi goale
Şi pruncii plânşi, ţinându-se de
poale.
În anul ‘70 eu am ajuns la ei,
În casa plină cu copii şi miei,
Cu păsări cuibărite în copaci,
Pe lângă lanul plin de roşii
maci.
………………………………………….
- Ştiu, fiule, Eu totul ştiu preabine
În lume trimisu-te-am pe tine,
Mai ştiu că Aurica îţi e mamă,
Iar tatăl tău Andrei - de bună seamă,
Şi fraţi ai mulţi, vreo unsprezeci
Iar câţiva zac, deja, sub lespezi reci.
Îmi spune-acum, copile, în Copilărie,
M-ai pomenit, te-ai rugat Mie?
- Părinte Sfânt, doară Tu ştii
E foarte greu să creşti atâţi
copii,
Din două mâini să faci şi casă
Şi să aşterni bucatele pe masă.
E greu să te trezeşti în zori
Şi gânduri reci să-ţi dea fiori
Să nu ştii dacă, azi, bucata cea
de pâine
Îţi va ajunge până mâine.
E tot mai greu la şcoală ca să
duci
În ghiozdănaş, doar vise şi cu
rugi,
Dar gândul sus de ţi-l ridici
mereu
Sigur te-aude Bunul Dumnezeu.
Da, Sfânt Părinte, Te-am chemat,
În ora când eram mai strâmtorat,
Când fost-am şi flămând şi gol,
Tot aşteptându-Ţi zorii în
pridvor.
Dar sufletul mi-a fost dorit de
Tine
Privind la răsăritul care vine
Şi Te-am strigat, de multe ori
Şi-n suflet Mi-ai trimis doar
flori,
Iar pe pământ Tu coborât-ai îngeri
Ce şters-au lacrima din plângeri
Şi mi-au întins, din mâna plină,
Speranţe, vise şi lumină.
M-au ajutat mereu să mă ridic
Să nu mă plâng de absolut nimic,
Să-nvăţ, să cresc, să trec peste
necaz,
În viaţă să zâmbesc, să râd cu
haz.
……………………………………
- Ştiu fiule, eu îi cunosc
Şi ştiu de tot ce au făcut c-un rost,
Pe Ionela, preotul Vasile, Valentin,
Mereu Eu i-am ferit de cupa cu venin,
De răutatea cea venită de la om
Şi datu-le-am şi roade ca la pom.
Să-mi spui, de-ţi aminteşti acum,
Cum ai pornit pe-al cărţii drum,
Ce te-a făcut să tot visezi
Şi-n sufletul ales să crezi?
- Părinte, ştiu că totu-i de la
Tine
Şi noaptea de nesomn şi zilele
senine,
Pe calea asta strâmtă M-ai împins
Şi gaj mi-a fost chemarea Ta din
vis.
M-ai îndemnat să cred în viaţă
Să dăruiesc credinţă şi speranţă,
S-ajut pe cel aflat în suferinţă,
Să mângâi sufletul aflat în
nevoinţă,
Iar graiul să îmi fie nepătat
Să cred în adevăru-adevărat,
Să nu-i „plătesc” nici omului cel
rău
Căci are chiar şi el un Dumnezeu,
Să nu mă-nveninez cu absolut nimic
Să-mi tot repet cât sunt de mic,
Să stau de veghe - candelă
aprinsă,
Ca vlaga vieţii să nu-mi fie
stinsă.
În scris m-ai învăţat să fiu
tăcut,
Şi vântul, chiar şi ploaia s-o
ascult,
Să scriu despre natură şi iubire
Şi despre tot ce-aduce fericire.
M-ai învăţat să nu fiu rău cu
nime’
Să caut să rostesc doară de bine
Să nu vorbesc decât despre ce-mi
place,
Mult prea uşor este un rău a
face!
Mi-ai arătat de fiecare dată
Cum este cerul fără pată
Şi Ţi-am promis că Om voi fi,
Căci îngerii… nu sunt dintre cei
vii.
…………………………………….
- Copile, ştiu că ţi-ai dorit
Să fii în toate potrivit
Şi-ai scris, şi tot ai scris, mereu
Despre ce este crezul tău.
Că pana ta a scris ades cu sânge,
Nu ai motive a te plânge,
Căci nu poţi fi tuturor pe plac
Şi mulţi mai sunt cei care zac,
În viaţa lor nimic n-au dat,
Dar glasuri au de criticat,
Nici pana lor n-a scris cuvântul,
Nici în lumină nu li-e gândul.
Tu nu eşti către nimenea dator
Căci ai cărarea ta şi ei pe-a lor,
Nu-ncurci o altă cale ce nu e a ta
Şi gaj ţi-ai pus mereu doar inima.
În astă lume, plină de orgolii,
Copilul meu, ai întâlnit şi Glorii?
- Ce pot să-Ţi spun, părinte făr
de ani,
Da, întâlnit-am Glorii fără bani,
Oameni aleşi, cu sufletul
de-argint,
Născuţi din al tău Har, pentru
cuvânt:
Georgeta, Tăsică, Ionel, Elena şi
Florenţa,
Mariana, Edward, Buni, George şi
Speranţa,
Sunt oamenii ce-au colorat al meu
destin
M-au invitat la al cuvântului
festin.
Îmi place să cred că n-am
dezamăgit
Şi că din când în când, spre
stele am fugit,
Am alergat peste păşuni solare
Şi peste câmpurile-n dalbă
floare,
Am pus în ţarină seminţele cu dor
Şi-au răsărit cuvinte şi fiori.
……………………………………..
- Ştiu, ştiu, pe cine-ai întâlnit
Şi pentru tine fiecare ce-a făcut,
Să ştii că îngerii de care aminteai
Trimişi au fost de mine, chiar din Rai,
Putere ei ţi-au dat în orice încercare
Şi-au întărit către cuvânt a ta chemare.
Spune-mi, copile, ce ştii de duşmani,
Colţi fioroşi, simţit-ai peste ani?
- Părinte Blând, nu ştiu ce-i
duşmănia
Eu ştiu să recunosc doar Omenia,
Iar dacă ei au sufletul pătruns
De sentimente ţinute în ascuns,
E treaba lor, nu e problema mea,
Viaţa mi-e bună, a lor este… rea!
Ei nu văd nici lumina şi nici
cerul,
Doar gândul rău le este adevărul.
Eu vreau să cresc, să gust doar
din lumină
Să râd, să plâng, să-mi fie viaţa
plină,
Să îmi cresc pruncii în credinţă
Raiul să-mi fie-n sânge şi
fiinţă,
Să fiu aproape de poala hainei
Tale,
Coboară de la Tine cuvintele-mi
pe cale
Şi Înfloreşte-le în versuri şi
poveşti…
…………………………………………
- Ştiu fiule, tu vrei să CREŞTI!
Dar până-acum aud doară de bine,
Te-ntreb, acum, te-ntreb iară pe tine:
Ai vreun motiv să fii nefericit,
Eşti bucuros de tot ce ai trăit,
Ai vrea şi altceva în viaţa ta,
Vrei bani, avere, să fii Cineva?
- Da, vreau Părinte, sigur că
vreau,
Toată lumina Lumii ca s-o iau
Şi s-o aştern pe file de hârtie
Din care să se nască sori o mie,
Să iau şi vraja nopţii minunate
Să o transform în file parfumate,
Să mut şi munţii din loc de voi
putea
Atunci credinţa mea… va fi a Ta!
Aş vrea doar sănătate, mie şi-alor
mei
Să ţii departe răul şi patima de
ei,
Să-i protejezi mereu cu Harul Tău
Să nu îi laşi să guste-al vieţii
rău.
Ajută-ne să creştem sănătoşi,
Să fim mereu, de-a pururi
bucuroşi,
Să ne simţim doar
sufletele-aproape
Ca apa curgătoare, din lacrime curate.
Să fie orice oră din ziua cea
senină
Motiv de pace, bucurie plină,
Iubirea să ne-nlănţuie în toate,
Cu pasul ei cel plin de bunătate!
Dar, Doamne, Tu eşti fericit?
Te văd adesea-n gând chiar
chinuit
Nu poţi a mai purta
În spate, povara lumii grea!
Tu te gândeşti mereu la noi,
Ne porţi pe umerii tăi goi
Şi biciuţi de marea de păcate,
Şi-nsângeraţi de clipele pătate.
Tu, Doamne, Tu cel nemurit,
Spune-mi, poţi să fii iarăşi
fericit?
…………………………………….
- Sigur că pot, copilul meu,
Să redevin ceea ce-am fost mereu,
Oglindă de argint în suflete curate,
Mirul ce unge frunţi îngândurate,
Hrană pentru cei slabi şi-nfometaţi,
Lumină pentru cei întunecaţi.
Ajută-mă, copile să fiu iar
Izvorâtor de Mir şi purtător de Har!
Cum poţi să faci aceasta pentru MINE?...
E simplu: Rămâi aşa ca… TINE!
Gheorghe A. Stroia
Membru al Academiei
Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe