Gheorghe A. Stroia - Rămâi aşa cum eşti!...

Rămâi aşa cum eşti!...

Cu prefață în viersuri de Gheorghe A. Stroia

În loc de Prefaţă

Poate părea puţin ciudat,

Ba, chiar, suna a îngâmfat,

Dar eu pe Dumnezeu l-am întâlnit

În vis, în Raiul mult-râvnit.

Se tot plimba pe-aleile de stele,

Pe calea lungă, luminată doar de ele,

Cu mâinile la spate, supărat,

Pe lumea care astăzi l-a uitat.

M-apropii de Divin cu fruntea aplecată,

Cu teama-n suflet Celui fără Pată

Dar nu o teamă ca de hău,

Ci doar a fiului de Tatăl său.

Domnul cel Mare s-a întors

Şi-mi face semn, ca să stau jos

Pe-o bancă, într-un parc stelar,

Sub un Luceafăr-felinar.

Cu glasul Său de tunet Sfânt,

De ploaie lină pe pământ,

Îmi spuse la ureche-ncet:

- Vrei cu-ntrebări să te încerc?

Fără să vreau răspuns-am:

- DA!...

Vreau întrebarea Ta,

Mă cercetează cum pofteşti,

Doar Mila Ta voi s-o primesc!

- Preabine, fiule, dar vină

Aici, aproape, în lumină,

Ca să te pot zări mai clar,

Sub ăst Luceafăr-felinar.

Iar eu, supus, m-apropii iar,

Pe banca dintr-un parc stelar,

Aştept cu sufletul străpuns

Ca Domnului să dau răspuns.

……………………………….

- Ia zi, tu, fiule, ştii cine eşti,

Dar, spune tot ce-ţi aminteşti?!

- Părinte Sfânt, căsuţă-mi este Mioriţa

Cu şapte munţi, pe care creşte viţa,

Născut într-un oraş mărunt, de şes,

Cu oameni buni şi sufletul ales.

În anul cel cu multe, multe ape,

Primit-am cerul mai aproape,

Lângă un câmp de soare-aprins,

La casa din paie şi din lut încins,

Frământat cu trudă în tălpi goale

Şi pruncii plânşi, ţinându-se de poale.

În anul ‘70 eu am ajuns la ei,

În casa plină cu copii şi miei,

Cu păsări cuibărite în copaci,

Pe lângă lanul plin de roşii maci.

………………………………………….

- Ştiu, fiule, Eu totul ştiu preabine

În lume trimisu-te-am pe tine,

Mai ştiu că Aurica îţi e mamă,

Iar tatăl tău Andrei - de bună seamă,

Şi fraţi ai mulţi, vreo unsprezeci

Iar câţiva zac, deja, sub lespezi reci.

Îmi spune-acum, copile, în Copilărie,

M-ai pomenit, te-ai rugat Mie?

- Părinte Sfânt, doară Tu ştii

E foarte greu să creşti atâţi copii,

Din două mâini să faci şi casă

Şi să aşterni bucatele pe masă.

E greu să te trezeşti în zori

Şi gânduri reci să-ţi dea fiori

Să nu ştii dacă, azi, bucata cea de pâine

Îţi va ajunge până mâine.

E tot mai greu la şcoală ca să duci

În ghiozdănaş, doar vise şi cu rugi,

Dar gândul sus de ţi-l ridici mereu

Sigur te-aude Bunul Dumnezeu.

Da, Sfânt Părinte, Te-am chemat,

În ora când eram mai strâmtorat,

Când fost-am şi flămând şi gol,

Tot aşteptându-Ţi zorii în pridvor.

Dar sufletul mi-a fost dorit de Tine

Privind la răsăritul care vine

Şi Te-am strigat, de multe ori

Şi-n suflet Mi-ai trimis doar flori,

Iar pe pământ Tu coborât-ai îngeri

Ce şters-au lacrima din plângeri

Şi mi-au întins, din mâna plină,

Speranţe, vise şi lumină.

M-au ajutat mereu să mă ridic

Să nu mă plâng de absolut nimic,

Să-nvăţ, să cresc, să trec peste necaz,

În viaţă să zâmbesc, să râd cu haz.

……………………………………

- Ştiu fiule, eu îi cunosc

Şi ştiu de tot ce au făcut c-un rost,

Pe Ionela, preotul Vasile, Valentin,

Mereu Eu i-am ferit de cupa cu venin,

De răutatea cea venită de la om

Şi datu-le-am şi roade ca la pom.

Să-mi spui, de-ţi aminteşti acum,

Cum ai pornit pe-al cărţii drum,

Ce te-a făcut să tot visezi

Şi-n sufletul ales să crezi?

- Părinte, ştiu că totu-i de la Tine

Şi noaptea de nesomn şi zilele senine,

Pe calea asta strâmtă M-ai împins

Şi gaj mi-a fost chemarea Ta din vis.

M-ai îndemnat să cred în viaţă

Să dăruiesc credinţă şi speranţă,

S-ajut pe cel aflat în suferinţă,

Să mângâi sufletul aflat în nevoinţă,

Iar graiul să îmi fie nepătat

Să cred în adevăru-adevărat,

Să nu-i „plătesc” nici omului cel rău

Căci are chiar şi el un Dumnezeu,

Să nu mă-nveninez cu absolut nimic

Să-mi tot repet cât sunt de mic,

Să stau de veghe - candelă aprinsă,

Ca vlaga vieţii să nu-mi fie stinsă.

În scris m-ai învăţat să fiu tăcut,

Şi vântul, chiar şi ploaia s-o ascult,

Să scriu despre natură şi iubire

Şi despre tot ce-aduce fericire.

M-ai învăţat să nu fiu rău cu nime’

Să caut să rostesc doară de bine

Să nu vorbesc decât despre ce-mi place,

Mult prea uşor este un rău a face!

Mi-ai arătat de fiecare dată

Cum este cerul fără pată

Şi Ţi-am promis că Om voi fi,

Căci îngerii… nu sunt dintre cei vii.

…………………………………….

- Copile, ştiu că ţi-ai dorit

Să fii în toate potrivit

Şi-ai scris, şi tot ai scris, mereu

Despre ce este crezul tău.

Că pana ta a scris ades cu sânge,

Nu ai motive a te plânge,

Căci nu poţi fi tuturor pe plac

Şi mulţi mai sunt cei care zac,

În viaţa lor nimic n-au dat,

Dar glasuri au de criticat,

Nici pana lor n-a scris cuvântul,

Nici în lumină nu li-e gândul.

Tu nu eşti către nimenea dator

Căci ai cărarea ta şi ei pe-a lor,

Nu-ncurci o altă cale ce nu e a ta

Şi gaj ţi-ai pus mereu doar inima.

În astă lume, plină de orgolii,

Copilul meu, ai întâlnit şi Glorii?

- Ce pot să-Ţi spun, părinte făr de ani,

Da, întâlnit-am Glorii fără bani,

Oameni aleşi, cu sufletul de-argint,

Născuţi din al tău Har, pentru cuvânt:

Georgeta, Tăsică, Ionel, Elena şi Florenţa,

Mariana, Edward, Buni, George şi Speranţa,

Sunt oamenii ce-au colorat al meu destin

M-au invitat la al cuvântului festin.

Îmi place să cred că n-am dezamăgit

Şi că din când în când, spre stele am fugit,

Am alergat peste păşuni solare

Şi peste câmpurile-n dalbă floare,

Am pus în ţarină seminţele cu dor

Şi-au răsărit cuvinte şi fiori.

……………………………………..

- Ştiu, ştiu, pe cine-ai întâlnit

Şi pentru tine fiecare ce-a făcut,

Să ştii că îngerii de care aminteai

Trimişi au fost de mine, chiar din Rai,

Putere ei ţi-au dat în orice încercare

Şi-au întărit către cuvânt a ta chemare.

Spune-mi, copile, ce ştii de duşmani,

Colţi fioroşi, simţit-ai peste ani?

- Părinte Blând, nu ştiu ce-i duşmănia

Eu ştiu să recunosc doar Omenia,

Iar dacă ei au sufletul pătruns

De sentimente ţinute în ascuns,

E treaba lor, nu e problema mea,

Viaţa mi-e bună, a lor este… rea!

Ei nu văd nici lumina şi nici cerul,

Doar gândul rău le este adevărul.

Eu vreau să cresc, să gust doar din lumină

Să râd, să plâng, să-mi fie viaţa plină,

Să îmi cresc pruncii în credinţă

Raiul să-mi fie-n sânge şi fiinţă,

Să fiu aproape de poala hainei Tale,

Coboară de la Tine cuvintele-mi pe cale

Şi Înfloreşte-le în versuri şi poveşti…

…………………………………………

- Ştiu fiule, tu vrei să CREŞTI!

Dar până-acum aud doară de bine,

Te-ntreb, acum, te-ntreb iară pe tine:

Ai vreun motiv să fii nefericit,

Eşti bucuros de tot ce ai trăit,

Ai vrea şi altceva în viaţa ta,

Vrei bani, avere, să fii Cineva?

- Da, vreau Părinte, sigur că vreau,

Toată lumina Lumii ca s-o iau

Şi s-o aştern pe file de hârtie

Din care să se nască sori o mie,

Să iau şi vraja nopţii minunate

Să o transform în file parfumate,

Să mut şi munţii din loc de voi putea

Atunci credinţa mea… va fi a Ta!

Aş vrea doar sănătate, mie şi-alor mei

Să ţii departe răul şi patima de ei,

Să-i protejezi mereu cu Harul Tău

Să nu îi laşi să guste-al vieţii rău.

Ajută-ne să creştem sănătoşi,

Să fim mereu, de-a pururi bucuroşi,

Să ne simţim doar sufletele-aproape

Ca apa curgătoare, din lacrime curate.

Să fie orice oră din ziua cea senină

Motiv de pace, bucurie plină,

Iubirea să ne-nlănţuie în toate,

Cu pasul ei cel plin de bunătate!

Dar, Doamne, Tu eşti fericit?

Te văd adesea-n gând chiar chinuit

Nu poţi a mai purta

În spate, povara lumii grea!

Tu te gândeşti mereu la noi,

Ne porţi pe umerii tăi goi

Şi biciuţi de marea de păcate,

Şi-nsângeraţi de clipele pătate.

Tu, Doamne, Tu cel nemurit,

Spune-mi, poţi să fii iarăşi fericit?

…………………………………….

- Sigur că pot, copilul meu,

Să redevin ceea ce-am fost mereu,

Oglindă de argint în suflete curate,

Mirul ce unge frunţi îngândurate,

Hrană pentru cei slabi şi-nfometaţi,

Lumină pentru cei întunecaţi.

Ajută-mă, copile să fiu iar

Izvorâtor de Mir şi purtător de Har!

Cum poţi să faci aceasta pentru MINE?...

E simplu: Rămâi aşa ca… TINE!

Gheorghe A. Stroia

Membru al Academiei

Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe