 |
| Poetul şi graficianul Vasile Mic |
Atunci,
zăpada
Pe vremea
aceea
Zăpada
Era
Una cu
albul,
Era una cu
umerii,
Cu cerul,
Cu copacul
de argint,
Cu opincile
mele.
Pe vremea
aceea,
Zăpada
Era cât
gardul,
Până la
straşina casei,
Până la
şcoala din sat,
Până la
primăvară,
Până în
viitor.
Pe vremea
aceea,
Zăpada
Chiar era
albă.
Să mor
O să mor
Şi o să fiu
Îngropat
Într-o
inimă.
Până şi
zeul
Scena cu
mortul
Se repetă.
De data
aceasta,
Pe catafalc
e un zeu…
Venit din
nu ştiu care
Anotimp.
Popa
E asemenea
unui mit
Desăvârşit
Prin tămâia
pe care
Numaidecât
O împrăştie
Din
cădelniţă
În capelă
Şi pe tot
drumul...
Până ce
zeul
Va fi o
simplă amintire.
Pentru
întâia oră
Putem să
rămânem
Într-un
anotimp
Alb,
Verde,
Într-un
anotimp
Arămiu
Ori
În oricare
Zi.
La
sărbătoarea albului
Luna
Va reveni
În alb
Şi drumuri
noi
Vor apărea
Peste mări.
Zeii
Se vor afla
prin preajmă
Şi flori
Şi păsări
multe
Vor fi
La
sărbătoarea
Aceasta.
Prinţul
Prinţul
Şi-a
îngropat
Inima
Cu
propriile mâini.
De faţă
Au fost
Sabia
sacră,
Nufărul
alb,
Oceanul
planetar.
Un discurs
Princiar
Nu nu a
fost rostit.
Zăpada
Parcă
zăpada
Ar mângâia
Creştetul
Lumii.
Zăpada -
Chiar
O inimă
Într-un
vis.
E o cruzime
E o cruzime
Să le ceri
Celor
flămânzi
Să
zâmbească.
Copiii
Oricum
Râd
Şi atunci
Când mamele
lor
Plâng
Pe ascuns…
Grafica: Vasile Mic
