Faceți căutări pe acest blog

joi, 18 iulie 2013

George Ene - Poeziile lunii iulie



Lucrarea dorului, pustiitoare

Până spre dimineaţă, aproape de şapte,
a stat de veghe, neclintit, într-o noapte,
Ionică a Petrei, un tânăr din Moviliţa,
pe când iubita cloşcuţă a familiei, Pestriţa,
a scos rând pe rând toţi puişorii din ouă.
Tocmai începuse zdravăn să plouă
când Pestriţa, neliniştită, poate şi nervoasă,
cotcodăcind, a mai dăruit pentru casă
două fragede vietăţi: doi puişori tuciurii
cu pliscurile moi, parcă prea aurii.
Le-a dat Ionică puişorilor din palmă
să mănânce tot timpul, până-n toamnă
şi-n anul următor, aproape vara toată
şi-n fiecare zi îi învăţa, atent, şi cum să se bată,
căci uitai să vă spun: ultimii doi pui frumoşi
se făcuseră o mândreţe rară de cocoşi.
Se pare că nu i-a fost tocmai greu
să-i pună să se-ncaiere, că mai mereu
o făcea: îi isca el, de fiecare dată, cu gândul,
încât cocoşeii-şi încrucişau aripile, cu rândul,
tulburând în chip neînţeles aerul în jurul lor
până-n înălţime, umblător turbionar fuior,
în aşa fel încât, minune mare, orătăniile toate
prindeau să se-agite şi să fugă speriate,
iar oamenii se trăgeau unii pe alţii cruciţi,
să intre degrabă în case, nedumeriţi,
lăsându-şi de izbelişte muncile toate,
zicându-şi cu obidă: "Aşa ceva nu se poate!"

Moviliţenilor prin minte nu le treceau
că cei doi cocoşei complet negri reuşeau
să declanşeze cu aripile lor furtuni răsucite
peste case, peste islazuri şi peste vite.
Numai Ionică a Petrei ştia el ce ştia,
ori, şi mai bine spus, el cam bănuia
cum că la mijloc ar putea fi ceva ciudat,
necunoscut până şi lui, de-ast-dat'.
Să fie vorba de puterea cocoşilor, ori de-a mea?
îşi muncea el mintea, şi tot mereu se-ntreba.
Vorba e că umblau toţi trei nedespărţiţi, 
căci unde era el, erau şi cocoşeii lui iubiţi. 
Chiar şi noaptea-i punea-n aşternut, lângă el,
să fie sigur că nu-i fură cineva vreun cocoşel.

Mai an, Ionică a plecat în Spania, la căpşuni,
şi s-a despărţit cu greu de cocoşeii lui buni,
pe care i-a lăsat, cu mari rugăminţi, la bunici,
mai precis la Făcăieni, că n-avea curte aici,
în Moviliţa lui. Şi, ajuns acolo, el s-a gândit la ei -
cum îşi zbăteau aripile dragii lui cocoşei,
când a auzit la Radio România că s-a pornit tornadă
peste Făcăieni. Doamne, aşa ceva să vadă
nimeni nu mai trăise în Ţară, vreodată.
Ce să-nsemne asta? S-a-ntrebat Ionică de-ndată.

A trecut şi asta, cum toate se isprăvesc,
spre a intra-n amintire - după cum e firesc.
Anul ăsta Ionică din Moviliţa s-a supărat
că n-avea nici un rost în sat. De-aceea a plecat
cu paşaport şi acte-n regulă în Canada,
lăsând cocoşeii acasă, şi-n uitare ograda.
Dar când a coborât din avion, pe aeroport,
în Toronto, şi-a simţit sufletul mort,
secătuit de dorul dragilor lui cocoşei,
încât se văzu cu ochii minţii, acasă,-ntre ei,
îndemnându-i să-nceapă, cum zicea el, canonada.
Era pe 5 mai, aşadar zilele trecute, când tornada
s-a abătut peste Moviliţa, şi-apoi peste pădurea
din Buftea, iscată din neştiut, de aiurea.
Două lacrimi mari au căzut din ochii lui Ionică
cu zgomot de tablă spartă, încât o cumplită frică
a cuprins aeroportul, că toţi de el s-au depărtat.
Era puterea gândului său, a celui departe plecat,
peste mări şi ţări, căci gândul la cei doi cocoşei
lucra distrugător, iscând zbateri în el, ca şi-n ei.
Zic unii că tornada e un moft, ori o sperietoare.
Nici vorbă! E lucrarea dorului, pustiitoare.



Fapt divers
  
Au afişat către seară un cântec
cu cântăreaţă cu tot
pe frânghia de rufe.
Şi câinii au început să latre a simfonie.
Şi simfonia a început să plângă a râs.
Şi râsul acela grotesc a început să adune furnicarul străzilor,
care pariază că pe cer, iată,
a apărut un OZN,
despre care jurnalele au şi început să scrie,
despre care televiziunile au şi început să transmită,
despre care posturile de radio au şi început să comenteze,
despre care savanţii au şi început să emită ipoteze,
despre care omul simplu, aţipind,
întorcându-se pe cealaltă parte,
le-a strigat tuturor, ca scos din minţi:
"Lăsaţi-mă-n pace cu prostiile voastre,
că mâine merg devreme la lucru!"

Să rămână totu’ ca mai-nainte
  
Ai venit
cu noaptea târziului din părul tău,
cu neliniştea din ochii tăi
în care-ncerci să-mi faci culcuşul,
ai venit, zic,
să-mi tremuri strunele vechi, ruginite,
bătrâna vioară ce sunt,
care poartă, ia seama, o marcă de dinaintea
Celui de-al Doilea Măcel Mondial…
Ai venit şi vinul vechi,
din potirul inimii mele,
a-nceput să fiarbă…

Pentru ce mi-ai înlocuit cupa liniştii,
din care beam, fericit,
să-mi picuri otrava ochilor tăi
pretutindeni pe unde calci,
până-n inima mea?

Puf de Păpădie,
Căprioară cu Boticul de Lapte,
Uriaşo, fie-ţi milă de biata-ţi jucărie
şi scoate cheia din maşinăria veche,
să rămână totul ca mai-nainte
pe când nu mă inventaseşi,
minune!



R o c a d ă

Bucureşti – Moscova,
drum bătut, cu gări părăsite.
Bucureşti – Bruxelles,
urmează…

Palatul Paşilor pe Loc –
Fumoar, iluzii pierdute.
Comuni…
Comuni-ta-tea, iat-o:
ta, ta, te-a, te-a
pulsatilă
inimă bătrână sub haine noi –
lozincă de purpură,
chemare în abis!
Steaua multiplicată
în locul secerii şi ciocanului,
pe fond albastru
de prea mult sânge scurs
de la Nord la Sud şi de Est la Vest –
spre a acoperi cele trei dimensiuni
+ a patra, Oceanul-Timp-Martor.

Individul – o omidă.
Gloata omizilor mâncătoare,
la dracu’!

Banul răsucit în răni contează.
Îmbogăţiţii scurmă-n cadavre
să scoată bani, cât mai mulţi.

Soseşte trenul!
Grăbiţi-vă, luaţi-vă bilete dus!
La întoarcere, vom vedea!

Şi nu uitaţi:
Votaţi Viitorul, prieteni!
Trăiască Co...
Trăiască Co-muuuuuu-...na!

George Ene 

miercuri, 3 iulie 2013

Adrian Păpăruz - Poeziile lunii iulie



Poetul Adrian Păpăruz

Doar tu

spuneai să jertfim o inimă 
în asfinţit de iubire
 să sărutăm lumina
să ne citim destinul sculptat în nisip
 ai vrut să pictăm păsări
 să nu uităm să zburăm
 să ne ascundem în mare
 coloraţi în toamna sufletului
ai  vrut să ne limpezim tristeţea
 în stele încă nenăscute
şi  ai  adormit rugându-mă
 să nu uit să mângâi pietrele arse de dor
dar  mai ales să te trezesc
 când vom fi devenit proprii noştri  îngeri

iar eu am făcut tot ce mi-ai cerut



sunt famenul

convertit absolutismului tău
( regenerabil)
voyeurul stigmatizat
din iatacul cuvintelor tale înalte
goale
puţin virgine
 şi triste

în fiecare dimineaţă mă sufoc demn
sub mătăsurile transparente
ale literelor nude
provocatoare
sclav voluntar dorinţelor tale

aş fi putut rămâne casanova  prin oraşul meu
bântuit de neîntâmplare
trubadurul iubirilor second heart
n-am ezitat însă
chiar ciopărţit de testosteron
să-ţi devin paznic de visuri
culegător de speranţe din irişii tăi dumnezeieşti

sunt un famen
dar sunt al tău

deci exist



portret final

tristeţea îţi curge pe umeri
lângă melancolie
liniştit
ca şi cum ar avea tot timpul
din lume

undeva pe fundal
Dumnezeu te priveşte  uimit
îngăduitor
şi el a mai îmbătrânit puţin

peste sânii tăi
strugurii  au început să prindă
pârgul toamnei
pe copasele tale  au înflorit crizanteme

ai devenit atât de femeie
lângă mine
în mine
sub palmele mele flămânde
sub dălţile  minţii ascuţite vulgar

îţi pare o zi ca toate celelalte
şi aş putea să te pictez
să te sculptez
să te iubesc la fel iubito
până în miezul eternităţii

doar că eu
doar că eu
 mai am atât de puţine clipe
pentru tot ce ţi-aş putea dori

maslu ( pentru inimă şi orchestră)

 deunăzi te-am aşezat
 pe trompa lui eustachio
 dimpreună cu lacrimile
 cu trecutul decolorat
 cu speranţele trufaşe
 şi iubirile
 dar mai ales cu toate cuvintele tale
 dumnezeieşti

 tu nici nu ştii
 cum îţi îmbrăşişez literele
 cum dansez cu ele tango argentinian
 şi câtă linişte dăruieşti
 inimii mele hărţuite
 de fantome 3D

 ca pe un scrânciob edenic
 toate fricile mele adorm
 bâjbâind sânul tău
 buzele tale
 femeie liturghie
 prizonieră a minţii mele tiranice
 rămâi fără drept de recurs
 ultima mea frontieră

.incertitudine


cuvintele  ne stau prăbuşite
aruncate într-un colţ de infern
doar lacrimile vorbesc
inteligibil funii împletite
ale mele roşii
albastre ale tale
precum inima

între noi trecuturi
epidemice ameninţătoare
ziduri până la cer
trambuline pentru eternitate?

 de alzheimer mi-aş fi dorit să trăiesc
doar cu tine
(poate şi tu te-ai gândit la asta)

dar nopţile blestemate
în care am murit din dragoste
eutanasiaţi de tristeţe
ne-au răpit şansa eliberării condiţionate

avem dreptul să ne prefacem străini?





Când am nevoie de tine

 când am nevoie de tine
  te strig
 simplu
de parcă în strigătul meu
ai putea să încapi lângă litere
 e o minciună
 desigur
 totuşi  e mai mult decât această lungă
 tristă
ucigătoare
 aşteptare
 te strig
 îmi închid ochii
ferestrele
visurile
 şi bâjbâi printre cuvintele
 pe care mi le-ai spus
 printre pereţii pe care i-ai atins

 când am nevoie de tine
 totul se năruie

doar  te strig

Dragostea la viitor

uimit
retoric
interzis mă întreb cum poţi tu să visezi
cu toate geamurile
uşile
inimile
picioarele deschise
de la un timp până şi cu ochii
în timp ce un sfert din infinit
a căzut în faţa ferestrei
acolo între ţeava de gaz şi băncuţa
pe care am exersat sărutul franţuzesc
(până când maică-ta ortopeada ne-a pus limbile în ghips)
eşti prea fantastică iubito
blondă pe jumătate roşie
ceacâră pe de-a-ntregul
cu coapsele tale până la gât
încât în fiecare noapte
rămân fără braţe de câte cruci bat recunoscător divinului
că mi-ai acceptat cv-ul
 şi adn-ul încă de la prima conexiune wireless neprotejată
din centrul patului lui procust la subsol

şi totuşi
extraterestră mamă a nenăscuţilor mei galactici
dacă te trezeşti
într-una din erele noastre
vrei să-ţi reaminteşti numele meu uman?

.între lumi...

1.
nu mai sunt demult verde
nici măcar puţin roşu
dar tu ai nobleţea
marea frumuseţe
milostenia
să nu îmi spui asta
niciodată să-mi laşi oglinzile descuiate
sau amintirile prea aproape de visuri

într-un fel să-mi opreşti plecarea  întoarcerii

copile
copile
mă alinţi duios ca un lied schubertian
iar eu mă prefac că ai dreptate
şi că aţă destulă mai este pe ghem

dar noaptea mă furişez
în poala ta
 să-mi plâng fricile eternităţii


2.
 într-una din aceste zile
 te vor minţi că am murit
nu-i lăsa să se bucure
de singurătatea ta
de necuvintele mele
mai bine râzi
înjură pe careva
(tu o faci atât de frumos)

aşează-te lângă răsărit
umple-ţi privirea cu soare
iar apoi cumpără-ţi iubito
o îngheţată cu frişcă
ori cu fistic

morţi sunt doar ei
n-au fost vii niciodată

şi eu voi renaşte oricum
din dragostea ta

. Adam

prinde-mă
picioarele tale sunt mai lungi
cu câteva lacrimi
inima mai încăpătoare
sărutul  ameţitor

hai
uimeşte-mă cât de repede
poţi tu inventa ceva
cu care să mă ţii legat
de verdele ochiului tău
de sânii pârguiţi
de surâsul tău cât un răsărit

hai
visată femeie
mirată ai să rămâi
 necuvântătoare
cât de mult semănăm
iubiri
în arşiţa nopţii

fă-mă să cred în tine
în dragostea ta unică

vino să inventăm lumea

.Jalba ultimilor

motto:

 vreascurile, încet s-au sfârşit,
 cărți  mai avem atât de puține,
 cuvintele în noi ard mocnit,
 românii se sting odată cu ele!

-------------------------------------------

e iarnă lungă ,lungă în Ardeal,
 e iarna tristă de pe urmă,
 pe-aici copiii nu mai au nici deal,
 nici lacrimi să mai plângă…

de la Bruxelles sau București,
 cătunul nostru nu se vede
 prin “aburelile împărătești”
 suflate înspre noi din... „stele”...

bunica mai avea, cândva,
 două speranțe, sub icoană…
 acuma, că s-a dus și ea,
 credința ne-a rămas ultima mamă

cu toții stăm sub un chibrit,
 cu propriile cruci în mână
 și ne rugăm necontenit
 să vină odată vreme bună...

 măcar de Sus, de la Cel-Bun,
 un semn s-avem de milostenie,
 căci ne-am ales cu- atâţi nebuni
 ce dus-au țara-n păcostenie

și de-o mai vrea tot El, Issus,
 de noi să se îndure, iară,
 că noi, românii am ajuns
 minoritarii de maghiară...

e iarnă, Doamne, în Ardeal,
 și noapte,  peste toate,
 din valea noastră te rugăm, fă deal
 pentru copii măcar, de se mai poate!

asincron

 tu spui cuvinte-ncâlcite
 cu fluturi arunci după melci
 pictezi icoane sfințite
 balerine pe cai croșetezi

 eu mă tem de tristețile mele
 port cuvintele tale fular
 mă îmbrac cu lacrimi de stele
 inima-mi piatră e doar un amnar

 și așa ne petrecem istoria
 la porți de cer eu te cerșesc
 tu râzi sfidând nemurirea
eu strig inutil te iubesc
te doresc

Poveste uimitoare

 mi-e nouă fără un sfert sufletul
mi-a rămas iar în urma pașilor tăi cu amortizor de suferință
inutil ai rostuit blesteme
erau deja înăuntrul meu toate
și  câteva clipe ar fi fost de ajuns să ne lipim cuvintele
pe buze firimituri de sărut

bună dimineața îți spun noapte bună gândesc
tu pe o margine eu pe o altă lume sunt
între noi nouă ceruri învelite cu pânze albe
dacă sunt
cine sunt
în fiecare zi altul în mine
se naște învață să te iubească
cu nume fără nume moare subit
doar urmele tale rămân intacte precum dinozaurii
în memoria umanității cuvinte
cuvinte
pe un pian transparent
pe un sax obosit
mai aruncă în noi cu dorințe mușcate din primul măr

tu spui că n-am mai trăit
că nici nu o vom face din nou
deși timpul e doar o iluzie
 inventată înaintea iubirii
strig
alerg
urlu
sunt un tsunami dresat
să-ți mângâie tălpile
pe plaja visurilor planetei

. joc

ne jucăm de-a iubirea
 pe cățărate
 tu pe un pisc eu pe o altă tristețe
 mai mare e mila ta
 doamne din ce în ce mai puține
 prin trecutul meu
 nimic nu se compară cu numele

 numele tău pe pagina unu
 pe pagina un milion
 de ani de vor trece
 tot acolo sculptat în fiecare celulă din mine
 răzbate strigătul
 tu
 și-o iau de la capăt
 tu
 nu-mi rămâne nimic
 doar numele tău
 strivit de privirea-mi goală
 tu
 și aici se opresc toate
 mi-e frică
 strig
 mi-e groaznic de frică
 mereu voi striga
 tu
 repetare absolut firească
 de la primul scâncet la ultimul oftat


 ne jucăm de-a iubirea
 a ta pe un pisc
 (drapel fără țară)
 a mea adânc îngropată
 într-o lume bizară




rotundul albastru

dimineaţa porneşte încet
 prin trecutul  necrozat
 te bâjbâi braille anesteziat
pe singurul petec de zid
 nedemolat din minte 
chipul îţi atârnă prea lung
clatină periculos lumea aflată între moarte
 şi moarte am ales morfina
sărutului  mai eficient
decât acceleratorul de particule dumnezeieşti
 sunt  cuvintele tale săpate în respiraţia
 oxigenată artificial
 mi se pare acum tot acest joc de-a viaţa
 are numai două zeci şi unu de grame
neincinerabile iubito
 le vei găsi tu cumva
după mine să râzi cu blestemele închise

 acum totul pare rotund şi albastru

Oraşul nebun

la cozi lungi funerare
 lumea așteaptă râzănd în picioare
 un bon un număr la moarte
 pentru visuri
 speranțe deșarte
 se moare din orice motiv
( groparii trudesc excesiv)
de sete
de foame
de frică
de lene chiar ieri mi s-a dus o amică

petrecem grozav
în burgul nostru horticol
parastase-conclav
dezmorţite vinicol
decedăm carismatic
artistic
pe cruci ne semnăm cabalistic

şi totuşi ne lipseşte ceva

în oraşul acesta smintit
din iubire încă
nimeni nu a murit

Poezia

 sentimente antagonice
 bat disperate  în pieptul nostru
 despuiate
aşteaptă să le mângâi
 să le vorbeşti
să le asculţi

 poezia face toate acestea şi chiar mai mult

în dragoste nu te gândeşti  la reguli
 nici când plangi prin ploaie
când faci risipă de amintiri
nu o faci

întotdeuna vrem aripi
mereu putem să le câştigăm

poezia te învaţă să zbori