Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 5 decembrie 2015

Lucia Pătrașcu - Vine iarna ?



Moş Nicolae

Prin nămeţii de zăpadă,
răsturnaţi ca din copaie,
uşurel, ca să nu cadă,
vine Moşul Nicolae.

Merge-ncet!…Se mai opreşte
puţintel, că-i obosit!
Şi răsuflă bătrâneşte,
mulţumit că a venit

ca să-i bucure cu daruri
pe micuţii de ştrengari,
să îi treacă peste valuri
şi să-i vadă crescând mari.

În pătucuri înfăşate
copilaşii, crezi că dorm,
însă ei vorbesc în şoapte,
fiindcă n-au poftă de somn…

Lustruite, lângă uşă,
stau ghetuţele zglobii,
aşteptând câte-o păpuşă,
multe dulciuri, jucării.

Moşul ştie!… Şi le-aduce
tot ce şi-au dorit vreodată,
apoi liniştit se duce
pe la alţi copii, ce-aşteaptă.

Toţi din casă s-au culcat…
Doar o zgâtie bălaie
furişată, a strigat:
- A venit Moş Nicolae!”
 

Rezonanţe

Din înalturi, printr-o poartă,
norii scutură…Si parcă,
risipesc stele în joacă
şi le-asează roată- roată…

Toti copacii stau gramadă
şi gândesc la ce-o să fie,
fiindcă azi din galaxie
vin iar vorbe de zapadă…

Doar o ramură mai mică,
ce vedea întâia oară
fulgii, cum din cer coboară,
s-a mirat…Şi i-a fost frică!…

Mai apoi, privind atent
pe la fraţi, pe la surori,
sub micuţii obrăjori
şi-a pus palmele încet

şi uşor, ca în poveste,
adormind sub cald veşmânt,
s-a visat că-i pe pământ
porumbel ce duce-o veste…


Ornamente
Pământul nu e alb, dar pomii da,
c-a geruit bunica peste tot
din caierul de lână şi de nea.

Acum va toarce firele de tort,
s-adune din fuiorul de argint
steluţe şi sclipici pentru un ghem,

pe care să-l arunce-n răsărit
pe-ntinsul tot să ţeasă un poem,
prin care s-or ivi cântări subţiri

din clopoţei cu clinchet aurit,
purtând uşor prin aer tălmăciri
că bunicuţa iarnă a venit.


Renii lui Moş Crăciun

Renii şi cu Moş Crăciun
poartă sania bogată
prin nămeţii de zăpadă
pe la toţi copiii buni.

Ei sunt tocmai de la pol
şi când vin de sărbători,
împart daruri până-n zori,
dintr-un sac ce nu e gol,

căci se umple iar şi iar
şi purtat pe sănioară,
Moşul vine mai pe seară
la tine!...Să-ţi dea un dar!...


Oare vine?

Printre fluturi de ninsoare
se-aşterne poveste lină,
iar pomii pe la tulpină
adună plăpumi uşoare…

Pruncii pe lângă cuptoare
amiros aroma caldă,
iar în ochii lor se scaldă
flăcări pline de culoare…

Ei aşteaptă să coboare
Moş Crăciun cu sacul plin,
lunecând pe drumul lin
să le-aducă sărbătoare…

E aşa o pace mare!...
Pe sus, îngeri viorii,
colindând prin galaxii,
bat uşor din aripioare…

Numai eu, privind o floare
înghetată pe un geam,
nestiută, mă-ntrebam:
„Pentru mine, vine oare?”

Troiene

Ci iarna asta iar se troieneşte
să-mi umple sufletul cu nãluciri
şi ca în basmul ce se povesteşte,
mã troienesc şi eu cu amintiri.

În vãlãtucul alb, ce în fuioare
cuprinde tot întinsul, lãicere,
noptatece, cu pete de culoare,

vin gânduri care-mi stau ca o părere
A fost odatã o poveste veche
c-o fatã, rãdãcini de primãvarã
şi c-un bãiat, ce-şi cãuta pereche
şi-a sãrutat-o atunci întâia oarã!…

Se troieneşte iarãşi iarna albă,
mã troienesc şi eu cu-nchipuiri,
iar în copac stã ramul sã se rupã
de nea prea multã!…Şi de amintiri!… 


Lucia PĂTRAŞCU, Brăila
 

marți, 1 decembrie 2015

Lucia Pătraşcu - ŢARA MEA

ŢARA MEA


Când străbunii au clădit o ţară,
i-au pus temelie graiul sfânt,
doine i-au cântat în prag de seară
şi-au crescut copii pe-acest pământ.

Râurile l-au scaldat în valuri.
Ei, de strajă, sus, în munţi, au stat,
mioriţe i-au cântat pe dealuri,
câmpuri verzi cu grâu au semănat,

i-au făcut cetaţi de apărare
şi apoi le-au zugrăvit pereţi
cu icoane-n aur şi arginturi
prinse în albastru voroneţ.

S-au jertfit mereu cu bucurie.
Veac de veac au apărat-o apoi
de duşmanii ce aveau să vie,
s-o păstreze-ntreagă pentru noi!

Ne-au dat portul cel dintotdeauna,
ne-au trimis din vorbă-n vorbă, cânt,
să-l cântăm când împletim cununa
spicelor din grâul cel mai sfânt,

s-o purtăm cu drag pe culmea ninsă
şi în hore mândre s-o jucăm,
să-i păstrăm averea neatinsă,
tot întreagă, la copii s-o dăm!...

SUNTEM DE AICI


Unii-mi vor ţara, risipită glie,
uitată-n şterse sau pierdute hărţi.
De i-aş lăsa n-ar vrea să se mai ştie
c-am fost aici, prin toate aceste părţi

şi nici că mi-au lăsat străbunii zestre,
cu lanţ de sânge, împletit contur,
ce-a ocrotit pe plaiuri de poveste
sunet de tulnic, doină în azur.

Ar vrea să stau la margine de drumuri,
să nu mai ştiu al cui e drumul meu,
pe care vin strămoşii mei prin fumuri
şi mă îndeamnă să-l păzesc mereu,

să nu mi-l fure iar cei ce odată
închisu-mi-au cărarea către lume,
să nu mai ştiu cumva pe care poartă
mai intră şi mai ies vorbele bune.

Dar n-am să fac aşa precum vor crede
acei ce vor să nu mai fiu deloc,
mă ştie Dumnezeu, care mă vede,
Că sunt de-aici!...Şi că rămân pe loc!...

Lucia PĂTRAŞCU
BRĂILA

joi, 20 august 2015

Vasile Mic - Poezii

 
Poetul şi graficianul Vasile Mic
Atunci, zăpada

Pe vremea aceea
Zăpada
Era
Una cu albul,
Era una cu umerii,
Cu cerul,
Cu copacul de argint,
Cu opincile mele.

Pe vremea aceea,
Zăpada
Era cât gardul,
Până la straşina casei,
Până la şcoala din sat,
Până la primăvară,
Până în viitor.



Pe vremea aceea,
Zăpada
Chiar era albă.

Să mor

O să mor
Şi o să fiu
Îngropat
Într-o inimă.


Până şi zeul

Scena cu mortul
Se repetă.
De data aceasta,
Pe catafalc e un zeu…
Venit din nu ştiu care
Anotimp.


Popa
E asemenea unui mit
Desăvârşit
Prin tămâia pe care
Numaidecât
O împrăştie
Din cădelniţă
În capelă
Şi pe tot drumul...

Până ce zeul
Va fi o simplă amintire.

Pentru întâia oră

Putem să rămânem
Într-un anotimp
Alb,
Verde,
Într-un anotimp
Arămiu
Ori
În oricare
Zi.


La sărbătoarea albului

Luna
Va reveni
În alb
Şi drumuri noi
Vor apărea
Peste mări.

Zeii
Se vor afla prin preajmă
Şi flori
Şi păsări multe
Vor fi
La sărbătoarea
Aceasta.



Prinţul

Prinţul
Şi-a îngropat
Inima
Cu propriile mâini.

De faţă
Au fost
Sabia sacră,
Nufărul alb,
Oceanul planetar.

Un discurs
Princiar
Nu nu a fost rostit.


Zăpada

Parcă zăpada
Ar mângâia
Creştetul
Lumii.

Zăpada -
Chiar
O inimă
Într-un vis.


E o cruzime

E o cruzime
Să le ceri
Celor flămânzi
Să zâmbească.


Copiii
Oricum
Râd
Şi atunci
Când mamele lor
Plâng
Pe ascuns…



Grafica: Vasile Mic









sâmbătă, 25 iulie 2015

Gheorghe A. Stroia - Rămâi aşa cum eşti!...

Rămâi aşa cum eşti!...
Cu prefață în viersuri de Gheorghe A. Stroia
În loc de Prefaţă


Poate părea puţin ciudat,
Ba, chiar, suna a îngâmfat,
Dar eu pe Dumnezeu l-am întâlnit
În vis, în Raiul mult-râvnit.
Se tot plimba pe-aleile de stele,
Pe calea lungă, luminată doar de ele,
Cu mâinile la spate, supărat,
Pe lumea care astăzi l-a uitat.
M-apropii de Divin cu fruntea aplecată,
Cu teama-n suflet Celui fără Pată
Dar nu o teamă ca de hău,
Ci doar a fiului de Tatăl său.
Domnul cel Mare s-a întors
Şi-mi face semn, ca să stau jos
Pe-o bancă, într-un parc stelar,
Sub un Luceafăr-felinar.
Cu glasul Său de tunet Sfânt,
De ploaie lină pe pământ,
Îmi spuse la ureche-ncet:
- Vrei cu-ntrebări să te încerc?
Fără să vreau răspuns-am:
- DA!...
Vreau întrebarea Ta,
Mă cercetează cum pofteşti,
Doar Mila Ta voi s-o primesc!
- Preabine, fiule, dar vină
Aici, aproape, în lumină,
Ca să te pot zări mai clar,
Sub ăst Luceafăr-felinar.
Iar eu, supus, m-apropii iar,
Pe banca dintr-un parc stelar,
Aştept cu sufletul străpuns
Ca Domnului să dau răspuns.
……………………………….
- Ia zi, tu, fiule, ştii cine eşti,
Dar, spune tot ce-ţi aminteşti?!
- Părinte Sfânt, căsuţă-mi este Mioriţa
Cu şapte munţi, pe care creşte viţa,
Născut într-un oraş mărunt, de şes,
Cu oameni buni şi sufletul ales.
În anul cel cu multe, multe ape,
Primit-am cerul mai aproape,
Lângă un câmp de soare-aprins,
La casa din paie şi din lut încins,
Frământat cu trudă în tălpi goale
Şi pruncii plânşi, ţinându-se de poale.
În anul ‘70 eu am ajuns la ei,
În casa plină cu copii şi miei,
Cu păsări cuibărite în copaci,
Pe lângă lanul plin de roşii maci.
………………………………………….
- Ştiu, fiule, Eu totul ştiu preabine
În lume trimisu-te-am pe tine,
Mai ştiu că Aurica îţi e mamă,
Iar tatăl tău Andrei - de bună seamă,
Şi fraţi ai mulţi, vreo unsprezeci
Iar câţiva zac, deja, sub lespezi reci.
Îmi spune-acum, copile, în Copilărie,
M-ai pomenit, te-ai rugat Mie?
- Părinte Sfânt, doară Tu ştii
E foarte greu să creşti atâţi copii,
Din două mâini să faci şi casă
Şi să aşterni bucatele pe masă.
E greu să te trezeşti în zori
Şi gânduri reci să-ţi dea fiori
Să nu ştii dacă, azi, bucata cea de pâine
Îţi va ajunge până mâine.
E tot mai greu la şcoală ca să duci
În ghiozdănaş, doar vise şi cu rugi,
Dar gândul sus de ţi-l ridici mereu
Sigur te-aude Bunul Dumnezeu.
Da, Sfânt Părinte, Te-am chemat,
În ora când eram mai strâmtorat,
Când fost-am şi flămând şi gol,
Tot aşteptându-Ţi zorii în pridvor.
Dar sufletul mi-a fost dorit de Tine
Privind la răsăritul care vine
Şi Te-am strigat, de multe ori
Şi-n suflet Mi-ai trimis doar flori,
Iar pe pământ Tu coborât-ai îngeri
Ce şters-au lacrima din plângeri
Şi mi-au întins, din mâna plină,
Speranţe, vise şi lumină.
M-au ajutat mereu să mă ridic
Să nu mă plâng de absolut nimic,
Să-nvăţ, să cresc, să trec peste necaz,
În viaţă să zâmbesc, să râd cu haz.
……………………………………
- Ştiu fiule, eu îi cunosc
Şi ştiu de tot ce au făcut c-un rost,
Pe Ionela, preotul Vasile, Valentin,
Mereu Eu i-am ferit de cupa cu venin,
De răutatea cea venită de la om
Şi datu-le-am şi roade ca la pom.
Să-mi spui, de-ţi aminteşti acum,
Cum ai pornit pe-al cărţii drum,
Ce te-a făcut să tot visezi
Şi-n sufletul ales să crezi?
- Părinte, ştiu că totu-i de la Tine
Şi noaptea de nesomn şi zilele senine,
Pe calea asta strâmtă M-ai împins
Şi gaj mi-a fost chemarea Ta din vis.
M-ai îndemnat să cred în viaţă
Să dăruiesc credinţă şi speranţă,
S-ajut pe cel aflat în suferinţă,
Să mângâi sufletul aflat în nevoinţă,
Iar graiul să îmi fie nepătat
Să cred în adevăru-adevărat,
Să nu-i „plătesc” nici omului cel rău
Căci are chiar şi el un Dumnezeu,
Să nu mă-nveninez cu absolut nimic
Să-mi tot repet cât sunt de mic,
Să stau de veghe - candelă aprinsă,
Ca vlaga vieţii să nu-mi fie stinsă.
În scris m-ai învăţat să fiu tăcut,
Şi vântul, chiar şi ploaia s-o ascult,
Să scriu despre natură şi iubire
Şi despre tot ce-aduce fericire.
M-ai învăţat să nu fiu rău cu nime’
Să caut să rostesc doară de bine
Să nu vorbesc decât despre ce-mi place,
Mult prea uşor este un rău a face!
Mi-ai arătat de fiecare dată
Cum este cerul fără pată
Şi Ţi-am promis că Om voi fi,
Căci îngerii… nu sunt dintre cei vii.
…………………………………….
- Copile, ştiu că ţi-ai dorit
Să fii în toate potrivit
Şi-ai scris, şi tot ai scris, mereu
Despre ce este crezul tău.
Că pana ta a scris ades cu sânge,
Nu ai motive a te plânge,
Căci nu poţi fi tuturor pe plac
Şi mulţi mai sunt cei care zac,
În viaţa lor nimic n-au dat,
Dar glasuri au de criticat,
Nici pana lor n-a scris cuvântul,
Nici în lumină nu li-e gândul.
Tu nu eşti către nimenea dator
Căci ai cărarea ta şi ei pe-a lor,
Nu-ncurci o altă cale ce nu e a ta
Şi gaj ţi-ai pus mereu doar inima.
În astă lume, plină de orgolii,
Copilul meu, ai întâlnit şi Glorii?
- Ce pot să-Ţi spun, părinte făr de ani,
Da, întâlnit-am Glorii fără bani,
Oameni aleşi, cu sufletul de-argint,
Născuţi din al tău Har, pentru cuvânt:
Georgeta, Tăsică, Ionel, Elena şi Florenţa,
Mariana, Edward, Buni, George şi Speranţa,
Sunt oamenii ce-au colorat al meu destin
M-au invitat la al cuvântului festin.
Îmi place să cred că n-am dezamăgit
Şi că din când în când, spre stele am fugit,
Am alergat peste păşuni solare
Şi peste câmpurile-n dalbă floare,
Am pus în ţarină seminţele cu dor
Şi-au răsărit cuvinte şi fiori.
……………………………………..
- Ştiu, ştiu, pe cine-ai întâlnit
Şi pentru tine fiecare ce-a făcut,
Să ştii că îngerii de care aminteai
Trimişi au fost de mine, chiar din Rai,
Putere ei ţi-au dat în orice încercare
Şi-au întărit către cuvânt a ta chemare.
Spune-mi, copile, ce ştii de duşmani,
Colţi fioroşi, simţit-ai peste ani?
- Părinte Blând, nu ştiu ce-i duşmănia
Eu ştiu să recunosc doar Omenia,
Iar dacă ei au sufletul pătruns
De sentimente ţinute în ascuns,
E treaba lor, nu e problema mea,
Viaţa mi-e bună, a lor este… rea!
Ei nu văd nici lumina şi nici cerul,
Doar gândul rău le este adevărul.
Eu vreau să cresc, să gust doar din lumină
Să râd, să plâng, să-mi fie viaţa plină,
Să îmi cresc pruncii în credinţă
Raiul să-mi fie-n sânge şi fiinţă,
Să fiu aproape de poala hainei Tale,
Coboară de la Tine cuvintele-mi pe cale
Şi Înfloreşte-le în versuri şi poveşti…
…………………………………………
- Ştiu fiule, tu vrei să CREŞTI!
Dar până-acum aud doară de bine,
Te-ntreb, acum, te-ntreb iară pe tine:
Ai vreun motiv să fii nefericit,
Eşti bucuros de tot ce ai trăit,
Ai vrea şi altceva în viaţa ta,
Vrei bani, avere, să fii Cineva?
- Da, vreau Părinte, sigur că vreau,
Toată lumina Lumii ca s-o iau
Şi s-o aştern pe file de hârtie
Din care să se nască sori o mie,
Să iau şi vraja nopţii minunate
Să o transform în file parfumate,
Să mut şi munţii din loc de voi putea
Atunci credinţa mea… va fi a Ta!
Aş vrea doar sănătate, mie şi-alor mei
Să ţii departe răul şi patima de ei,
Să-i protejezi mereu cu Harul Tău
Să nu îi laşi să guste-al vieţii rău.
Ajută-ne să creştem sănătoşi,
Să fim mereu, de-a pururi bucuroşi,
Să ne simţim doar sufletele-aproape
Ca apa curgătoare, din lacrime curate.
Să fie orice oră din ziua cea senină
Motiv de pace, bucurie plină,
Iubirea să ne-nlănţuie în toate,
Cu pasul ei cel plin de bunătate!
Dar, Doamne, Tu eşti fericit?
Te văd adesea-n gând chiar chinuit
Nu poţi a mai purta
În spate, povara lumii grea!
Tu te gândeşti mereu la noi,
Ne porţi pe umerii tăi goi
Şi biciuţi de marea de păcate,
Şi-nsângeraţi de clipele pătate.
Tu, Doamne, Tu cel nemurit,
Spune-mi, poţi să fii iarăşi fericit?
…………………………………….
- Sigur că pot, copilul meu,
Să redevin ceea ce-am fost mereu,
Oglindă de argint în suflete curate,
Mirul ce unge frunţi îngândurate,
Hrană pentru cei slabi şi-nfometaţi,
Lumină pentru cei întunecaţi.
Ajută-mă, copile să fiu iar
Izvorâtor de Mir şi purtător de Har!
Cum poţi să faci aceasta pentru MINE?...
E simplu: Rămâi aşa ca… TINE!

Gheorghe A. Stroia
Membru al Academiei
Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe


vineri, 22 mai 2015

Dumitru Dănău - Poezii

Ponoarele, spre primăvară

ÎNCEPUTUL LUMII


vino în miezul meu
albastru
să te fac început
de lume…

…eu m-am retras
în nerăspuns
neînţelegând
cuvântul

multe gânduri, apoi,
am slobozit spre
pasărea care,
de atunci,

niciodată nu m-a
o dată măcar
nu m-a mai
chemat

să fiu la început
de lucruri
într-un ou
albastru…

 
Podul lui Dumnezeu

EILEEN LANE…


Eileen Lane –
„Piatră albă”
Sau „Onix” –
Ou şi Pasăre,
Şi vis…

Eileen, Eileen…

Eileen Lane –
Stilizată formă pură,
Briză şi pe bătătură
La Hobiţa, într-un an,
Desculţă şi cu tulpan,

Eileen, Eileen…

Eileen Lane –
Şi ţărâna te ştia,
Când piciorul o călca,
Iară boarea dintre brazi
Te fredonează şi azi…

Eileen, Eileen…

Eileen Lane –
Patru vocale-n Etern
Însă El te striga LIN –
Tandrul Meşter Constantin…

Eileen Lane,
Eileen LIN!

 
Fundul lacului Zăton

NINGE PENTRU ÎNGERI…

(în memoria martirilor Revoluţiei din Decembrie ’89)

ninge cu îngeri
ninge cu stele
şi mieii Domnului
sunt printre ele…

ninge cu flori
ninge cu miei –
mieii sunt îngeri
curaţi ca şi ei…

o, albul cu îngeri,
cu mieii, cu uimire –
ninsoare de stele,
sub cor de iubire…

stele şi îngeri,
mieii şi iubire
pentru îngerii
din cimitire.

 
Ponoare - Plafonul prăbuşit de la intrarea în peşteră

FIROSCOFEALĂ


totul pe lume
e umbră, e urmă,
iar urma, alergând,
rămâne la urmă…
omul se duce,
umbra, la fel…
rămâne doar urma,
vorbind despre el
şi urme pe urmă
fiind cu duiumul,
vorbind despre om,
câştigă uiumul…

… totul pe lume
e umbră, e urmă;
doar urma-i tezaur
dacă-n ea se scurmă.

  
Lacul spre primăvară

FLORI DE MĂR ALBASTRU


Nu credeam vreodată
Că mă-niern uşor,
Că-n păr înfloresc
Dalbe flori de măr…

Albe flori de măr,
Căprior de soare –
Nu credeam vreodată
Că frunza mă doare

Acum, la chindie,
Sunt un înţelept:
Flori de măr albastru
Voi avea la piept

Iar iernile mele –
Cu ninsori de vată –
Vorovi-vor alb
Cu „A fost odată”…

Zăton primăvara

STARE DE GOL


golul viu din mine
sferă e sau cerc?
noapte e, ori zi,
himere de-ncerc?

cercul viu din mine
sferă e, de foc,
arzător arzând,
fără timp şi loc

sferă, cercuri multe,
un sine-ncercat…
… golul viu din mine
să fie-un păcat?

o sferă pe ape…
… de nimic, de neant
zilnic sunt aproape –
Quijote vagant…

golul viu din mine
este, azi, un cerc;
ca să scap de el,
trebuie să-ncerc:

îl voi învârti,
rotindu-l în sferă,
focul viu să ardă
ultima himeră.
Câmp de lapiezuri
  

CA SĂ REVIN SPORIT…


Azi, divaghez sonor şi catehetic
pe-un portativ de rouă-curcubeu
ca ploile de iulie, hermetic,
rodul sporindu-l cu puteri de zeu

mă las uşor indus în eroare
de orice gâză, respirând albastru,
ştiind că ziua nu este mai mare
decât răcoarea albă a unui astru

voi reveni la matcă precum apa
după ieşiri, mărită de potop,
şi voi cânta hermetic cateheza
înrodnicită viu de-un izotop

azi, divaghez sonor şi catehetic
ca ploile sporite-ntr-un potop,
mă las uşor indus în eroare

de-a reveni sporit c-un izotop.

Dumitru Dănău

 Foto Carmen Lucya - Facebook - Ponoarele MH