Faceți căutări pe acest blog

joi, 30 mai 2013

Alexandru Melian - Autotputernicia efemerului



ATOTPUTERNICIA  EFEMERULUI
 
Casa Moş Ion Roată - Câmpuri - Vrancea


În grădina mea micuţă, mi-am trudit un colţ de rai…
Nu ştiu cum e cel din Biblii şi nici cel croit de visuri
dar al meu, sfinţit smerelnic cu splendorile de mai,
nu-şi sfiieşte dăruirea-n faţa altor paradisuri .

Liliecii în logodnă cu sfioasele zambile
se îmbată în parfumuri şi se scaldă în zefir
caprifoiul, - palma Maicii noastre sacre –
tămâiază printre ramuri dragi mirozne de copile,
iar caişii ninşi de soare, ţes contur de patrafir.

Tuturor acestor Eve de parfum şi de culoare
Paradisul le deschide ispitirile nuntirii
Si-n concertul dat de dânsa, draga mea privighetoare,
Freamătă în dans de noapte, spre logodnă, trandafirii.

Din petale ţes covoare de parfum şi curcubeu,
Frunzele-ncropesc din verde leagăne de voluptate
Iară spinii se-ncrustează în fantasme de femeie
Sângerând, anamorfotic, pulberi de eternitate.

Din păcate, moştenirea izgonitului din Rai
Ni-i povară fără tihnă şi blestem fără iertare…
Peste nu ştiu câte zile, din grădina mea de mai,
Cu valiza-n mâna dreaptă şi cu ochii-n depărtare,
Voi redeveni asemeni pufului de ciumăfai.
Cât de bine era, Doamne, dacă mă zideai în floare !

                                                           Alexandru  MELIAN

marți, 21 mai 2013

George Ene - Poeziile lunii mai





Poezia 

Sieşi spinare:
cară sublimul printre culori
pe care-l subţiază-n auz
în toate limbile lumii,
cu nevăzute săgeţi
împerechindu-l,
desperechindu-l.
    
Sieşi drum:
toboşar şi cadenţă
coborâtoare în eurile
flămânde de sine –
oglinzi prin care se iese
dincolo, sub cereasca
muzică nesfârşită
a spaţiilor;
în care muzicienii
se pierd unii în alţii
în adâncul necuprins
albastru,
sihastru.
    
Sieşi lucrare:
în poveşti ţâşnind din sine,
cu împăraţi iuţi la mânie
şi fete mult prea visătoare,
servind jar iubiţilor lor
cai iuţi, mai iuţi
ca săgeţile ochilor –
împlinindu-se
în chipeşi înfloritori,
atoatebiruitori.
    
Sieşi risipire:
din iubire în iubire,
se răstoarnă peste sine,
se caută şi nu se găseşte
decât pe drumul reîntoarcerii
în seminţe, tot mai în adânc,
de unde renaşte întreagă
în titlul său, de sieşi
spinare, drum,
lucrare şi risipire –
rostogolire
în iubire…

Strigăt până prea târziu
  
Iubito, e târziu şi încă mai scriu pătimaş pentru tine.
Deşi am aripile legate, încerc cu greu să ies din mine,
Să răzbat… Dar cad, mă ridic şi năuc retez c-o secure
Neputinţa-mi – desiş întunecat de pădure,
Să scot inima deasupră-mi – pasăre liberă, să zboare
Spre tine, că prea mult depărtarea ta mă doare.

Scriu cu sânge: pedeapsă de ocnaş – o ştiu perfect,
Dar nu-mi fac probleme pentru că scriu drept
Şi nu mai am ce pierde. Am devenit ardere păgână,
Singurătate sinistră, asemenea peisajului din lună
Ce-mi înteţeşte iadul cu mări de lacrimi grele
Şi-mi aduce, nopţile, sub pleoape, vise rele
Şi coşmaruri – căci toate mă inundă
Să te văd plutind, iubito, pe vreo undă.

Chinul îmi strânge cumplit fruntea, ca un cerc de foc.
Îl las să mă ardă de tot, că tot n-am noroc
Să te văd, să-ţi vorbesc, să-ţi sărut vibrarea,
Să mă-nfioare cuprinderea ta
                               cum mă-nfioară marea,
Să mă topesc la picioarele tale, să nu mai fiu
Această sahară târzie – a risipirii disperate-n pustiu,
Căci fără tine pâlpâi în noapte ca o lumânare
Uitată pe-un mormânt al nimănui, fără căutare.

Rătăcesc, iubito – zbucium viu, şi voi mai rătăci
Să-ţi dau întâlnire, până m-oi isprăvi…
Când totul se va întoarce-n praf, aici, pe pământ
Şi-ncă nu-ţi voi fi în preajmă, îţi voi fi în gând,
Căci din pulberea inimii mele, îngropată-n pustie,
Se va-ntrupa Pasărea Phoenix, cea de-amintire târzie,
Care mă va purta prin zbateri tăioase de vânt
Să fiu lângă tine strigăt perpetuu, îngropat în cuvânt.

Mica mea iubire mare


Mica mea iubire dulce - nesperata mea salvare,
Te-am ascuns adânc în mine, în al inimii abis,
Să-ţi simt focul până-n ochi-mi plini de tine-n al meu vis
Împletindu-ne-mpreună în durere şi-alinare.

Prea-mi eşti dată cu destinul – dar din stele şi din soare,
Mica mea iubire sacră, pură şi nevinovată:
Lumea mea de dor şi taină într-un lujeraş de fată
Purtătoare de miracol, tinereţe şi vigoare.

Îţi sunt rob – vezi-mă bine – la frumoasele-ţi picioare,
Dar voi trece precum ziua, c-aşa-i trecerea, pustie,
Pe când tu vei creşte veşnic înălţată-n poezie:
Monument de prospeţime din iubirea-mi ce nu moare.

Te-oi simţi peste milenii cum alergi: floare în floare,
Împletind stropii de rouă şi de soare-ai nemuririi
Şi voi tresări-n ţărână greu, sub platoşa simţirii,
Într-un geamăt de furtună, într-a mării respirare,
                                         Mica mea iubire mare…

Pasul tău de domnişoară                     
                 
                 Titlul poeziei și repetirul (refrenul) strofelor
                 reproduc un vers din poezia lui Nichita Stănescu,
                 «În dulcele stil clasic»

Îngeriţă, trestioară
cu mersul de căprioară,
am fobie oculară :
pasul tău de domnişoară.

Dulce-mi e, dar şi amară
pasăre albastră, rară,
zdrobind umbra-mi către seară,
pasul tău de domnişoară.

Rană-mi e, căci mă omoară
când din patul tău coboară
peste visul meu de-o vară,
pasul tău de domnişoară.

Până-n sânge, bunăoară,
cu ritmu-i mă înfăşoară
ca arcuşul pe vioară,
pasul tău de domnişoară.

Apăsat, ca să mă doară,
calcă-n inima-mi ce zboară
către tine, a cât-a oară,
pasul tău de domnişoară.

Cu izul de tămâioară,
nesperata mea comoară
mi-a dictat poezioară :
pasul tău de domnişoară.

Ca celebră posesoară
fii ferice, aşadară -
acest Titlu n-o să moară:
„Pasul tău de domnişoară”

Cuculeţule

Cuculeţule,
Fii bun cântă-ne ceva,
Cântăreţule!

Cuculeţule,
Ce-ai făcut cu draga ta,
Certăreţule?

Cuculeţule,
Spune unde vei ierna,
Umblăreţule?

Cuculeţule,
Puii cui îi vei lăsa,
Iubăreţule?

Cuculeţule,
Te vei mai înapoia,
Nătăfleţule?

Cuculeţule,
Te-am supărat eu cumva,
Flecăreţule?

Ploaie de mai

Plouă barbar,
Când des, când rar,
Dar plouă iar.

Plouă în gol.
Plouă domol.
Plouă matol.

Plouă-n clăbuci
Peste uluci
Şi peste nuci.

Plouă ciudat
Şi încruntat
De astă-dat'.

Plouă parşiv,
Plouă lasciv
Şi primitiv.

Plouă mustit,
Plouă trăznit
Ca un răstit.

Plouă de sus,
Dinspre apus
Şi stele nu-s.

Plouă cam şui,
Plouă hai-hui
De peste grui.

Plouă în zbor,
Plouă cu dor
Şoptit, uşor.

Plouă păgân,
Plouă hapsân –
Că-ţi intră-n sân.

Plouă frumos
Şi dureros:
Arde la os.

Plouă tăcut,
Ca un făcut –
Şi-o să strănut.

Rabdă şi taci!
N-ai ce să-i faci,
Că plouă-n draci.

Plouă pieptiş
Ca un tăiş
Peste tufiş.

Plouă pelin,
Plouă cu chin
Pe câmpul plin.

Plouă tărcat
Ca un arat
Adevărat.

Plouă cernit,
Trist, părăsit,
Silabisit.

Plouă din plin
Şi din senin,
Plouă cretin.

Plouă urât,
Posomorât.
Plouă, şi-atât!

Plouă absent
De sentiment –
Plouă dement.

Trist argument,
Impertinent:
Plouă-n ciment.

Plouă bălţat,
Ca un oftat
Nemângâiat.

Plouă zglobiu,
Plouă candriu,
Plouă-n pustiu.

Plouă fudul,
Plouă credul
Şi e destul!

Plouă boem
Ca un blestem
Peste poem.

Ca o dambla
Plouă: bla-bla…
Nu mai ploua!

………………

Ploaie de mai.
Plouă din rai
S-avem mălai!

George Ene




vineri, 10 mai 2013

Vasile Mic - Poezii din e-mail



Un om fericit



 Auzit-am că, pe vremuri ,
Dumnezeu ar fi dorit
Ca să afle, printr-un înger,
Dacă omu-i fericit!

Merse îngerul pe cale
Lumea-ntreaga colindînd,
Cînd la deal si cînd la vale,
Pe creştini tot întrebînd

Unul zise - Cum pot oare
Fericit să mă numesc?
Să îmi fie cu iertare,
Nu vezi cît de mult trudesc?!

Altul zise cu durere:
- Eu aş fi, dar ce sa fac,
Fiindcă banii-s la putere,
Iar eu sunt un om sărac!

Unul spuse cu mîndrie:
- Eu am bani, ce pot sa zic?
Am destulă avuţie,
Nu duc lipsă de nimic!

Însă fericit aş spune
Că nu pot să mă numesc,
Fiindcă n-am copii pe lume
Şi încep să-mbătrînesc.

Altul strigă cu ocară:
- O, ce fericit aş fi,
Dacă n-aş avea povară
O mulţime de copii!

Nu am ce le da la masă,
Tare mult mă chinuiesc,
Cum pot oare cu-aşa casă
Fericit să mă numesc!

Cînd pe altul îl întreabă:
-Tu eşti fericit, ori ba?
Dînd din cap, el spune-n grabă
-Hm! nu prea mult, măria-ta!

-Dar de ce? Ce îţi lipseşte?
Zise îngerul suav,
Aş trăi împarăteşte,
Dar sunt trist, că sunt bolnav!

Am umblat prin lumea-ntreagă
Pe la doctori, dar n-am leac
Sunt slabit şi fără vlagă
Şi nu ştiu ce să mai fac!

Şi cuprins de întristare,
Îngerul plecă mîhnit,
Că în lumea asta mare
Nici un om nu-i fericit!

Tot aşa cîrteau creştinii,
Orşiunde întreba,
Apăsînd mai tare spinii
Domnului pe fruntea Sa.

Şi cu fiece răspuns,
Pas cu pas Îl aduceau,
Spre Golgota, în ascuns
Şi pe Cruce-L răstigneau!

Merse îngerul ce merse
Pînă cînd a întîlnit
Un om ce sudoarea-şi şterse
De pe chipul său trudit

- Omule, te văd muncind
Şi esti mult prea obosit,
Ziua toată robotind,
Spune-mi: tu eşti fericit?

Omul se-ndreptă de spate
Şi, privindu-l pe străin
Îi spuse cu bunătate:
Fericit sunt pe deplin!

Îngerul sări deodată
Iscodindu-l înadins:
Casa ta-i dărăpănată,
Focu-n vatră ţi s-a stins.

Ai copii prea mulţi, se pare
Şi cu greu îi creşti pe toţi,
Nu ai bani pentru mîncare,
Şi eşti fericit, socoţi?

Eu nu te cunosc, străine!
Şi nu ştiu de unde vii
Dar, de vrei rămîi la mine
Pînă mîine-n zori de zi.

Iat-acum se face seară,
Nu-i bine să mergi pe drum,
Că sunt oameni răi pe-afară
Şi flămînd vei fi oricum.

Nu am bani, nu am avere,
Nu am casa un palat,
Am în schimb, o mîngîiere,
Că am sufletul curat.

Casa mea dărăpănată,
Cu căldură te-o primi,
Chiar de focu-i stins in vatră,
Om mînca ce s-o găsi.

Şi cu toţii stînd la masă
Domnului I-am mulţumi,
Că spre noi mereu revarsă
Un noian de bucurii.

Să fii fericit în lume
Dacă vrei, nu e prea greu,
Că averea mea, vezi bine,
E doar Bunul Dumnezeu.

El îmi dă mereu putere,
El mă iarta cînd greşesc,
El mi-alină orice durere,
El m-ajută să trăiesc.

Cine are-aşa avere
Are tot ce şi-a dorit,
Are-n suflet mîngîiere
Şi e-n viaţă fericit!

Am copii pe lîngă casă,
Am pămînt să-l pot munci,
Am nevastă credincioasă,
Fericit de ce n-aş fi?

Îngerul sa-i spună taina
Ar fi vrut, dar ce folos?
Se vedea că poartă haina
Dăruită de Hristos!

Bucuros, el se întoarse
Şi zbură spre cer grăbit,
Fiindcă, în sfîrşit aflase,
Un om care-i fericit.

Auzind Domnul îndată
Le dădu creştinilor
Pedeapsa meritată
Pentru necredinţa lor.

Numai cel ce nu cîrtise
Fericit în veci va fi,
Că, din toţi, doar el primise
Darul de-a se mîntui

Cine are-nţelepciune
Să priceapă, n-ar fi greu:
Fericirea nu e-n lume,
Ci e doar în Dumnezeu!!!

Dac-am fi, din întîmplare,
Întrebaţi şi noi cîndva,
Conştiinţa noastră oare
Ce-ar răspunde NU sau DA?!




Trimisă de poetul nostru Vasile Mic din corespondenţa sa. Cu titlul de e-mail „Autor necunoscut”, în finalul poeziei semnează,  Director Marketing, S.C. PROUMIN S.R.L., B-dul Lucian Blaga 347, Satu Mare, Romania