Îmi place să fiu…
Îmi
place să fiu fericit.
Până
şi în nefericire
Mă
simt într-al noulea cer,
Când
mă gândesc
Ce
bine o duc
In
comparaţie cu atâţia nefericiţi.
Desigur,
Sunt
şi momente de slăbiciune,
In
care mă consider persecutat de atâta fericire,
Am
crize de identitate,
In
care îmi dau seama
Ca
atâta fericire, pur si simplu, nu mă mai încape,
Dar
in general
Sunt
un om fericit obişnuit
Care
ştie ca este posesorul
Întregii
fericiri din univers.
Tot
dau din ea,
Şi
întreb apoi în stânga şi în dreapta
Cum
va simţiţi?
Aşa
şi aşa!
Mi
se răspunde.
Ce
ţi-e şi cu fericirea asta!
Cu
cât dai mai mult din ea,
Cu
atât primeşti nefericire mai multă!
Dar
ştiţi,
Până
şi în nefericire
Mă
simt, în comparaţie cu aceşti nefericiţi,
Fericit…
26
octombrie 2012
Jianu
Liviu-Florian
FIR DIRECT
Singurul
lucru pe care îl întreb pe Dumnezeu
Este
dacă face bine.
Dacă
face bine,
Altceva
nu mă mai interesează.
Are
o Lume întreagă pe cap.
Are
toată Lumea în pază.
Mă
gândesc cu groază
Ce
ar însemna să fiu Dumnezeu.
Şi
în loc de a-mi onora răspunderile din această ipostază,
Să
scriu poezii
Când
îi este Lumii mai greu.
De
aceea,
Îi
dau telefon lui Dumnezeu,
Şi
îl întreb:
-
Ce mai faci,
Doamne? Bine?
-
Bine.
-
Mă bucur să
aud asta. Ai grijă, Doamne, de tine!
26
octombrie 2012
Jianu
Liviu-Florian
Ca între bărbaţi
Lui
P. B. si I. E. P.
Scrisul
lor venea
Chiar
şi între femei
Ca
de la bărbat la bărbat.
Avea
ceva
Din
odihna tâmplarului
Peste
rindea.
Mâinile
lor erau bătătorite
De
mersul creionului,
Şi
inimile lor
Urcaseră
între tâmple.
Aşa
îmi vin în moalele capului.
Ca
nişte patriarhi fumători,
Ce-şi
beau vinul singuri,
În
văduvia de o pătură fără găuri a patului,
Până
se îmbătau cu parfumuri de flori.
Patrel
şi Ioan
Doi
bucuroşi ai caznei
De
a-şi scoate mâinile din soba cu lemne,
Ca
să ne încălzească sângele îndoit cu apă
Pe
jarul de semne…
26
octombrie 2012
Jianu
Liviu-Florian
Povestea locuinţei unui poet
Într-o bună zi, Dumnezeu a întâlnit un poet şi l-a
întrebat:
-
Dacă ŢI S-AR
DA CUVÂNTUL CARE DESCHIDE ochii, urechile, şi inimile, ce ai face?
-
Nu l-aş
folosi, a răspuns poetul.
-
De ce?
-
Dacă
ochii nu învaţă să vadă, urechile, să audă, şi inimile, să cunoască,
singure şi nesingure, de ce le-aş sili eu să o facă?
-
Nu ţi-ar fi
milă de oameni?
-
Tocmai
pentru că îmi este milă de ei, nu îi voi sili să vadă, să audă, şi să simta
ceea ce nu vor.
-
Şi atunci,
dacă refuzi să foloseşti cuvântul cel atotputernic, ce vei face?
-
Voi vorbi
oamenilor cu cuvintele mele fără putere, până când voi ajunge, dacă voi ajunge
vreodată, până la ochii, urechile, şi inimile lor. Eu, Doamne, sunt doar
un copist şi - cu rindeaua creionului meu, şi a inimii mele dintre tâmple
- un tâmplar şi în/tâmplar al cuvintelor care vin să mă înlocuiască…
Dumnezeu nu a zis nimic. Dar a lăsat să vină libere,
din Copacul Universal, asupra bunului tâmplar, sublimele esenţe şi
energii de în/locuire.
26 octombrie 2012
Jianu Liviu-Florian
