George Ene - Strigăt până prea târziu

2. Strigăt până prea târziu

 Iubito, e târziu şi încă mai scriu pătimaş pentru tine.

Deşi am aripile legate, încerc cu greu să ies din mine,

Să răzbat… Dar cad, mă ridic şi năuc retez c-o secure

Neputinţa-mi – desiş întunecat de pădure,

Să scot inima deasupră-mi – pasăre liberă, să zboare

Spre tine, că prea mult depărtarea ta mă doare.

Scriu cu sânge: pedeapsă de ocnaş – o ştiu perfect,

Dar nu-mi fac probleme pentru că scriu drept

Şi nu mai am ce pierde. Am devenit ardere păgână,

Singurătate sinistră, asemenea peisajului din lună

Ce-mi înteţeşte iadul cu mări de lacrimi grele

Şi-mi aduce, nopţile, sub pleoape, vise rele

Şi coşmaruri – căci toate mă inundă

Să te văd plutind, iubito, pe vreo undă.

Chinul îmi strânge cumplit fruntea, ca un cerc de foc.

Îl las să mă ardă de tot, că tot n-am noroc

Să te văd, să-ţi vorbesc, să-ţi sărut vibrarea,

Să mă-nfioare cuprinderea ta cum mă-nfioară marea,

Să mă topesc la picioarele tale, să nu mai fiu

Această sahară târzie – a risipirii disperate-n pustiu,

Căci fără tine pâlpâi în noapte ca o lumânare

Uitată pe-un mormânt al nimănui, fără căutare.

Rătăcesc, iubito – zbucium viu, şi voi mai rătăci

Să-ţi dau întâlnire, până m-oi isprăvi…

Când totul se va întoarce-n praf, aici, pe pământ

Şi-ncă nu-ţi voi fi în preajmă, îţi voi fi în gând,

Căci din pulberea inimii mele, îngropată-n pustie,

Se va-ntrupa Pasărea Phoenix, cea de-amintire târzie,

Care mă va purta prin zbateri tăioase de vânt

Să fiu lângă tine strigăt perpetuu, îngropat în cuvânt.

3. Traducere din logica booleană*)

Nisipul se desenează singur.
Sieşi îşi e designer –
colo o mână concavă,
dincolo un munte convex,
asociativitate străbătută de furnici
cărând pretutindeni ziduri închipuite
pentru aşezările lumii,
izbindu-ne cu valurile neadormitei
comutativităţi dintre mări şi oceane –
joc de curcubee în ochii noştri,
distributivitate cu ochii furnicilor,
apa dându-ne vederea stocată
în vederea-i atotcuprinzătoare
ca noi să ne lăsăm duşi de vise,
să înălţăm la scara de dincolo de noi
ceea ce abia se bănuie-n adânc,
tot mai în adâncul adâncului,
de unde ne vin tiparele identităţii
despre care noi zicem cu îngâmfare
că sunt ale noastre, şi le traducem
semn cu semn, piatră pe piatră.

Până şi ochii vulturului
se coc în adâncul tăinuit
al complementarităţii lui 0 şi 1,
nimicul şi sinele
care-şi fac rocada-nerocada lor
hic et nunc, căci se multiplică
întotdeauna la infinit
până se umple cerul cu ochi de vulturi
de la care cerşim ochi, să ne umplem
până-n vârful degetelor de ochi,
să vedem cu degetele nevăzutul,
să-l gustăm cu pipăitul,
să-l pipăim cu mirosul,
să-l mirosim cu auzul,
să-l auzim cu pietrele
intrate adânc în pietre
încât cântă, auziţi-le!

Femeile noastre când nasc ţipă.
Şi pietrele ţipă, dar nu le aude nimeni.
Le vibrează nisipul sub tălpi,
iar tălpile lor ne umblă prin vise
cu plecaţii, cu veniţii,
cu neveniţii încă, ce purced
prin noi spre alte vremuri,
cu alte ţipete, de bună seamă
ecou în pântecele pântecelor
nenăscute, vedeţi-le!

Privirile ţipă şi ele. Ascunsele
ne caută risipite-n aer,
iar aerul ne trădează după logica booleană,
unde functorii fals şi adevăr
se întrec cu rapiditatea vitezei luminii,
spre a ne recompune în pietrele-display-uri,
iată-ne, vedeţi-ne, ţineţi-ne aproape,
nu vă puneţi mintea cu fuga lor în neant.
Suntem şiruri de 0 şi 1 de aer,
împerecheate-desprecheate-amestecate
cu iubirea dintre a fi şi a nu fi iubire,
câmpuri cibernetice care se opresc
întotdeauna la a nu fi

spre a fi
în nisipul ce se desenează singur,
sieşi fiindu-şi designer.

Şi naşterea fi-va-ne în logica booleană:
firele de nisip veghindu-ne.

Şi viaţa fi-va-ne în logica booleană:
firele de nisip trăindu-ne.

Şi moartea fi-va-ne în logica booleană:
firele de nisip renăscându-ne.

Toate asumatele propoziţii
susțin stâlpii luminatelor supoziţii,
generate de legile logicii booleene,
ale multiplicării firelor de nisip
structurate-n adânc -
faguri între a fi şi (sau) a nu fi,
pentru a nu fi, spre a fi…

George Ene

 ________________________________

*) George Boole (1815-1864), matematician și logician englez, cu contribuții remarcabile în algebră și teoria ecuațiilor diferențiale, precum și întemeietorul logicii simbolice moderne („Cercetări asupra legilor gândirii”), de unde și numele de „logică boolenă” (esențială în rezolvarea contradicțiilor prin utilizarea functorilor logici 0 și 1).

Logica lui George Boole (booleană) stă la baza dovedirii obiectivității lumii materiale și se studiază în facultățile de filosofie din România.