George Ene - Poeziile lunii august

George Ene - Poeziile lunii august

La Tismana-ntr-o grădină -
Start dat de Doina Gorjului

1. Dincolo de dincolo…

          “Lumea e o necunoscută.
           Timpul Concret e contracţie simultană şi extindere simultană la scara Timpului General Infinit,
           iar Materia Timpului General Infinit e chiar Lumea…”                                                                               ALBERT EINSTEIN


Există o fugă înăuntru,
căci toate aleargă uniform
şi rectiliniu înăuntru,
iar înăuntrul se scufundă
tot mai înăuntru
până-n înăuntrul înăuntrului
se scufundă,
se afundă în sinele înăuntrului,
pitindu-se în sine însuşi,
cădere în cădere,
punct,
punct în punct,
în punctul dinăuntrul punctului,
în punctul punctat
al adâncului gândit,
unde cuanta
ţâşneşte din ea însăşi,
emisie
şi corpuscul,
întronând echilibrul perfect,
corpuscul-undă
generator de echilibru
pe muche de cuţit
căci se mişcă ceva –
un semnal implicit dinăuntru
pentru mişcarea în sens invers,
căci mişcarea se mişcă în sine
şi-şi creşte creşterea,
tot mai creştere,
tot mai spre în afară de sine,
din sine ţâşnind dincolo de sine
în largă explozie mută,
ca o irumpere
împingând marginile
dincolo de margini,
mutându-şi cercul în afară
încât circumferinţa creşte,
se extinde
faţă de centrul-punct în extindere,
până când marginile rotunjite
devin nemărginite.
Ceva e dincolo de dincolo
şi chibzuieşte în sine însuşi,
şi-şi opreşte extinderea
şi-şi chirceşte oprirea,
şi porneşte adunarea marginilor
către un loc, tot mai spre centru,
într-un punct necuprins.
Dar acel ceva
nu e nicăieri,
că numai nicăieri
n-are margini,
ci e doar punct în sine mişcător,
născător de sine însuşi,
dinspre sine peste sine,
din sine către dincolo de sine –
până dincolo de dincolo de sine,
unde se află ceva, acelaşi ceva
întoarcere – substrat şi martor
al tuturor căderilor în sine
şi-al urcărilor din sine
din adânc de sine
în sine însuşi – oglindă,
până dincolo de sine,
dincolo de dincolo
unde e nimicul,
nimicul nimicului…

Explozia Marii Creaţii
dospeşte în adâncul adâncului
şi urmează logica nimicului:
Lumea şi nonLumea împreună,
care devine ceva
şi iese din sine însăşi
punct al nimicului,
punct în punct
până dincolo de sine
unde totul e Timp,
un Timp în alt Timp –
Timp în Timp
a ceva fără cuprindere,
cuprins în necuprins…

2. Strâmb cânta orbul acela

Strâmb cânta orbul acela
Sub teii aplaudaci.
I se înnoptase setea
Lângă apa cu gândaci.

Întunericul îi vibra
Sub pleoape, şerpuitor:
Orbul se mai visa copil
În sordidu-i dormitor.

Soarele îi apusese,
Iar el tot îl căuta
Bâjbâind prin întuneric –
Sigur, spre a se salva.

Doamne, spuse, unde-i cerul
Să mă-nchin spre faţa ta?!
Peste gândul lui frenetic
Câte-o frunză cobora.

...Un îngheţ alb şi sinistru
Piti liniştea-n pământ…
Mormăia trist numai vântul
Peste proaspătul mormânt.

GALA LAUREAŢILOR la FESTIVAL TISMANA -
2013 - Premiul I - Andreea Saragea - nai

3. Poveşti interzise

Peste buzele de tăvălug ale vântului,
tăioase ca lamele de cuţit,
urcă din arături aprige şoapte
şi-un deget arătând miazănoapte
spre-a răzbuna un strămoş umilit.

Printre spadele rupte, rămase în colb,
sub căuşul copitelor, însângerată, în iarbă,
tigva domnitorului tot mai visează
că-şi îndeamnă-ntr-acolo oştirea vitează
cu sudalmele şiroindu-i în barbă.

Veacurile s-au topit demult pe tăpşane
peste poveştile rămase nescrise.
Noroc că le-ascultă primăvara mioarele,
deşi ele nu le-nţeleg, neştiutoarele,
iar nouă, prin blestem, ne rămân interzise.

GALA LAUREAŢILOR la FESTIVAL TISMANA -
2013 - Pr. al II-lea - Elisabeta Nicolcioiu - Glogova

4. Credință versus Știință

Credința-i altceva decât Știința.

Știința e bob numărat:

lung-lat-adâncul precis măsurat,

surprins în proiect ori în experiment

de specialistul priceput, cu talent,

drept dovadă mereu repetitoare

în timp și-n orice-mprejurare -

că a fi, a vrea și-a putea

în Natura Omului sunt toate-și-tot-a-crea!

Știința ne dă plutirea și mult-visatul zbor

copiind rândunica, ori pe cocor.

Tehnică nouă plus Știință

desfid imposibilul prin putință

și-l înalță pe Om - cu visele-i născătoare

după nevoile lui, arzătoare -

din adâncul oceanului neliniștit

până-n spațiul necunoscut, infinit,

căci Omul e stăpânul său,

asemenea unui... Dumnezeu!

Credința se susține pe încredere.

Încrederea și speranța îi dau putere:

îl iubesc și cred în Bunul Dumnezeu,

că-L am în adâncul sufletului meu.

Cred în Christos, Fiul Lui iubit,

că-L păstrez în adâncu-mi sădit

prin tradiție, din părinți în părinți,

dimpreună cu bărboșii apostoli și sfinți.

Cred în viața veșnică - ascultă-mă bine! -

că-i adânc însămânțată în mine,

fără s-o pun o clipă la-ndoială

și fără să dau nimănui socoteală.

Când o comentăm, nefiindu-ne cu putință

s-o pătrundem prin măsurare, ca-n Știință,

o acceptăm fără vorbă multă, tacit,

că doar trecem și ne petrecem la infinit...

Știința e zbatere reală, în faptă și-n gând.

Credința e întemeiată pe Cuvânt.

Și cum Cuvântul, ce-l repetăm, ne vine

din neștiut, înțelegem, în fine,

că venim și plecăm după programe divine.

A proba Credința prin Știință

e-o copilărie, că nu-i cu putință!

......

„Spune-mi limpede, băiete, tu ești ateu?

Ce-ai cu credința mea-n Bunul Dumnezeu?”

„N-am nimic, bade, după cum bine vezi.

Ești liber să crezi în cine vrei să crezi!”

George Ene

George Anca - Mari poeţi ai lumii (1) - versiuni -

GALA LAUREAŢILOR la FESTIVAL TISMANA
2013 - Premiul I - Graţiela Bejinaru - Drăgoeni

Roșu De Gueles

Din cald și din frig

S-or naște doi Rigi,

Unul gheață, altul foc.

Sarea-i va uni la loc,

Bucurie și noroc.

Un boiangiu, altul zidar

Regenerați din baia sării

Fi-vor termen de Speranță,

Fiecare-n soarta sa.

Incandescent, Flamă primera

Ca un copil leit tatăl său.

Materie abjectă, de nulă valoare,

Ieșită din foc, admic și fal,

Darull Soarelui, înscris în GRAAL,

vas sacru, obiect căutat îndelung,

culegând sângele divin al lui Crist.

E balaur veninos, roșu și puternic,

Demn a intra în palatul Regelui,

Însoțit de-un cavaler înarmat și

De o zeiță, adevărată frumusețe...

E SULFUL, mă poți crede!

Graţiela Bejinaru - Drăgoeni -
melodia 1 în concurs la 14.08.2013

William Butler Yeats

În amurg

Căruntă inimă, în vreme gri,

Ieși clar din plase trase rău ori drept;

Râzi, inimă,-n amurgul înțelept,

Suspină, inimă, rouă în zori zi.

Mama ta Eire e totdeauna jună

Rouă lucind mereu și amurg sur;

Ci-i jos speranța, dragostea sperjur

Arzând în focul limbii mătrăgună.

Hai, inimă, pe deal, pe deal în sus:

Acolo mistica frăție dintre

Soare și lună și vâlcea și vintre

Și râu și val voința și-au suspus.

Și Dumnezeu din cornul Său sunând

Și timp și lume sunt în veșnic zbor;

Și dragostea ca sur amurg mai dor

Și mai ca roua-n zori speranța-i gând.

Graţiela Bejinaru - Drăgoeni -
melodia 2 în concurs la 14.08.2013

Fernando Pessoa

Eu, Eu însumi

Eu, eu însumi...

Eu, plin de toate anvelopele

Câte poate da lumea.

Eu...

La urma urmei totul, pentru că totul sunt eu,

Și la stele, pe cât se pare,

Îmi deschid punga spre a uimi copii...

Copiii neștiind...

Eu...

Imperfect? Incognito? Divin?

Nu știu...

Eu...

Am avut un trecut? Fără de viață...

Am un prezent? Fără de viață...

Voi avea mun viitor? Fără de viață...

Viața oprindu-se aici puțin...

Dar eu, eu...

Eu sunt eu,

Eu fiind eu,

Eu...

La Tismana-ntr-o grădină -
Start dat de Doina Gorjului

Francesco d'Assisi

Cântecul Creaturilor

Atotnalt, Atotputernic, bune Doamne

ție laudele, slava și cinstea

și toate binecuvântările.

Numai ție, Atotnalte, se cuvin

și nu e om demn de tine.

Fii lăudat, o, Doamne al meu,

pentru toate creaturile,

mai ales pentru messer Frate Soare,

cel ce aduce ziua ce ne ilumină

și este frumos și strălucitor în splendoare:

de tine, Atotnalte, poartă significație.

Fii lăudat, o, Doamne al meu,

pentru sora Luna și Stele:

în cer le-ai format

limpezi, frumoase și prețioase.

Fii lăudat, o, Doamne al meu, pentru fratele Vânt și

pentru Aer, Nori, Cerul senin și orice vreme

prin care dai susținere creaturilor tale.

Lăudat fii, o, Doamne

al meu, pentru sora Apă,

ce-i mult folositoare, smerită, prețioasă și castă.

Fii lăudat, o, Doamne al meu, pentru fratele Foc

cu care ne ilumini noaptea:

e robust, puternic și vesel.

Fii lăudat, o, Doamne al meu, pentru a noastră Mamă Terra,

care susține și guvernează și

produce felurite fructe cu flori colorate și iarbă.

Fii lăudat, o, Doamne al meu

pentru cei ce pierd pentru iubirea ta

și îndură moartea și suferința.

Fericiți cei le vor suporta în pace

pentru că de tine vor fi încoronați.

Lăudat fii, o, Doamne al meu,

pentru Sora noastră Moarte corporală,

de care niciun om viu nu poate scăpa.

Vai de cei ce mor în păcat mortal.

Ferice de cei ce se află în voia ta

pentru că moartea lor nu va face vreun rău.

Lăudați și binecuvântați pe Domnul și mulțumiți-i

și slujiți-l cu mare smerenie.

        Versiuni de George Anca

Mai multe poezii: 

https://www.facebook.com/george.anca.9/notes

 Mai multe video de la Festivalul cântecului, jocului şi portului popular gorjenesc „Tismana 2013”, Editia a XLVI-a. Sântămăria Mare, 15 August 2013 http://www.youtube.com/festivaltismana

George Anca - Versiune "Corbul" de Edgar Allan Poe

Edgar Allan Poe

Corbul / The Raven

Într-un negru miez de noapte, ponderând gândiri inapte,

Supra tomuri curioase, stranii de uitat folclor,

Când dădeam s-adorm, deodată careva-ncepu să bată

Blândă ciocănire iată, cioc la ușa-mi din pridvor.

'E vreun musafir', zic, 'bată, cioc la ușa din pridvor -

Doar atât și niciun zor.'

Ah, atât de clar remember, era în amar december,

Stinși tăciuni în jar cu febră, iscând duhuri pe covor.

Nerăbdare până-n ziuă; - în zadar cătam de zor

Întru cărți a opri dorul – dor de dusa mea Lenore -

Rara radiantă fată de-i spun îngerii Lenore -

Nemainume evermore.

Mătăsosul trist nesigur foșnet de perdele purpur

Mă înfiora fantastic cu terori fără prior;

Astfel să încetin bateri inimii repetam teafăr,

'E vreun musafir în zbateri vrând să intre din pridvor -

Vreun drumeț târziu în zbateri vrând să intre din pridvor; -

Asta e și niciun zor.'

Sufletu-mi crescu mai tare; fără, iarăși, ezitare,

'Domnule', am zis, 'ori Doamnă, drept iertare vă implor

Dar e fapt că mă luase somnul când la ușă stase,

Și-așa încet ciocănirăți, ciocănirăți din pridvor,

Greu să vă aud' aici am deschis ușa spre pridvor; -

Întuneric, niciun zor.

Adânc în întunecime stam între mirări și crime,

Bănuind, visând ce nimeni nu a mai visat prior;

Dar tăcerea sta nespartă, liniștea fără de ceartă,

Singurul cuvânt acolo spus șoptit era 'Lenore!'

Asta am șoptit, ecoul murmurând răspuns, 'Lenore!'

Doar atât și niciun zor.

Întorcându-mă-n odaie, cu tot sufletul văpaie,

Curând iar aud bătaie, mai sonoră ca prior.

'Sigur', spun, 'sigur că este ceva-n geam din grinzi celeste,

Ia să văd atunci ce lest e și misterul să-i explor -

Calmă inima o clipă și misterul să-l explor; -

Vântul e și niciun zor.'

Zvârl oblonul a deschide, când în falduri fâlfâinde,

A pășit un corb arminden din zilele aurori;

Plecăciune nici să facă; nu stă clipă, nici nu pleacă;

Ci în chip de domn ori doamnă se cocoață la ușor

pe un bust al zeei Pallas, sus de ușă la ușor -

Cocoțat stând, niciun zor.

Pasăre-abanos ce susuri trista-mi pasă în surâsuri,

Prin grav aspra-nfățișare cuviinței purtător.

'Chiar de creasta-ți rasă-i, tunsă, tu', i-am zis, 'nu ești străpunsă,

Antic corb, groază ascunsă, Nopții rătăcind ponor,

Ce nume regesc ai spune-mi în Plutonian ponor!'

Grăi Corbul, 'Ne.vre.mor'

Păsăroi diform minune de discurs aud cum spune,

Chiar cu tâlc mărunt răsune, mică relevanță-n zbor;

Că n-avem cum da dovadă c-alt om viu să fie nadă

Sorții pasăre să vadă pe al ușii lui ușor -

Pasăre sau fiară sus pe bust sculptat peste ușor,

C-un nume ca 'N.ev.er.mor'.

Însă corbul șezând singur pe placidul bust un gângur

Doar grăia, cuvânt făcându-i sufletul revărsător.

Nicio vorbă-apoi rostirii, nicio pană fâlfâirii,

Până glas dam murmuririi, 'au zburat amici prior -

Părăsi-mă-va la ziuă, cum speranțe-mi fură zbor'.

Pasărea zor, 'ne.verm.or'.

Mut stam la tăcerea spartă de răspuns cu-atâta artă

'Fără dubiu', zis-am, 'iartă, ce rostește-i stoc și stor,

Prins de vreun năimit stăpân ce un Dezastru să-l arunce

De pe stâncă, de pe munte, cântece i se-mpresor

Plânsete Speranței sale melancolii le-mpresor

Ale 'Never-nevermore'.

Reavăn Corbul iar cu susuri îmi da pasa pe surâsuri,

Brusc rotit-am scaun către pasăre, bust și ușor;

Din catifea scufundândă am purces să leg la pândă

pasă lângă pasă, gând dă pe ce cobe aprior,

Ce-a zis ăst strigoi de groază, cobe pasăre-aprior

Crăunindu-mi 'Ne.ve.r.mor'.

Asta preziceam cu gândul, niciun sunet pronunțându-l

Orătaniei ce-ochii-i mi-ardeau inima cuptor;

Asta și-alte stam să aflu înclinând de voie capul

Pe al pernei tabernacul, luminat desfătător,

Catifeaua mov sub lampa luminând desfătător,

Ea presând, ah, nevermore!

Aeru-i mai des, tămâie parfumându-l din cățuie

Legănată-n mers vioi de-un Serafim clopotitor.

'Liftă', am strigat, 'te dete Zeul tău la îngeri cete

Răgaz-răgaz și nepenthe, d' amintirea-ți de Lenore!

Sorbi, oh sorbi acest nepenthe, uită pierduta Lenore!'

Grăi Corbul, 'N.eve.r.mo.r.'

'Profet!', zic, 'atins de brâncă, pasăre sau diavol încă! -

De Ispititor trimis ori de furtună pe ponor

pustiit ci fără groază în deșert vrăjit de oază -

Casa-mi bântuită cază, spune-mi drept, eu te implor -

Este-n Galaad balsamul, spune-mi, spune-mi, te implor!'

Grăi Raven 'N.evermore'

'Profet', zic, 'atins de brâncă, pasăre și diavol încă!

Pe raiul deasupra noastră, pe Domn ce tu, eu ador -

Spune sufletului frânt de dor de-n Rai la o răspânte

Dau de urma fetei sfânte îngerii de-i spun Lenore.'

Zis-a Corbul 'N.ev.er.mo.r.e.'

'Fie-ți vorba semn de ducă', urlai, 'pasăre nălucă -

Îndărăt întru furtună, Nopții Plutonian ponor!

Nu lăsa semn neagră pană c-ai mințit sufletul prană!

Lasă-mi pustnicia vană! Lasă bustul pe ușor!

Ia-ți din inima mea ciocul, forma ia-ți din casă-n zbor!

Grăi Raven, 'N.e.v.e.r.m.o.r.e.'

Însă Corbul veșnic fad e, încă șade, încă șade

Pe pal bust al zeei Pallas, sus de-al camerei ușor;

Ochii-i seamănă cu-ai unui demon ce visează unu-i,

lampa-i varsă umbra flu nu-i decupată pe covor;

Sufletu-mi pe-afara umbrei zăcând plută pe covor

Se ridică – nevermore!

Versiune de George Anca

George Ene - Poeziile lunii iulie

Lucrarea dorului, pustiitoare

Până spre dimineaţă, aproape de şapte,
a stat de veghe, neclintit, într-o noapte,
Ionică a Petrei, un tânăr din Moviliţa,
pe când iubita cloşcuţă a familiei, Pestriţa,
a scos rând pe rând toţi puişorii din ouă.
Tocmai începuse zdravăn să plouă
când Pestriţa, neliniştită, poate şi nervoasă,
cotcodăcind, a mai dăruit pentru casă
două fragede vietăţi: doi puişori tuciurii
cu pliscurile moi, parcă prea aurii.
Le-a dat Ionică puişorilor din palmă
să mănânce tot timpul, până-n toamnă
şi-n anul următor, aproape vara toată
şi-n fiecare zi îi învăţa, atent, şi cum să se bată,
căci uitai să vă spun: ultimii doi pui frumoşi
se făcuseră o mândreţe rară de cocoşi.
Se pare că nu i-a fost tocmai greu
să-i pună să se-ncaiere, că mai mereu
o făcea: îi isca el, de fiecare dată, cu gândul,
încât cocoşeii-şi încrucişau aripile, cu rândul,
tulburând în chip neînţeles aerul în jurul lor
până-n înălţime, umblător turbionar fuior,
în aşa fel încât, minune mare, orătăniile toate
prindeau să se-agite şi să fugă speriate,
iar oamenii se trăgeau unii pe alţii cruciţi,
să intre degrabă în case, nedumeriţi,
lăsându-şi de izbelişte muncile toate,
zicându-şi cu obidă: "Aşa ceva nu se poate!"

Moviliţenilor prin minte nu le treceau
că cei doi cocoşei complet negri reuşeau
să declanşeze cu aripile lor furtuni răsucite
peste case, peste islazuri şi peste vite.
Numai Ionică a Petrei ştia el ce ştia,
ori, şi mai bine spus, el cam bănuia
cum că la mijloc ar putea fi ceva ciudat,
necunoscut până şi lui, de-ast-dat'.
Să fie vorba de puterea cocoşilor, ori de-a mea?
îşi muncea el mintea, şi tot mereu se-ntreba.
Vorba e că umblau toţi trei nedespărţiţi, 

căci unde era el, erau şi cocoşeii lui iubiţi. 
Chiar şi noaptea-i punea-n aşternut, lângă el,

să fie sigur că nu-i fură cineva vreun cocoşel.

Mai an, Ionică a plecat în Spania, la căpşuni,
şi s-a despărţit cu greu de cocoşeii lui buni,
pe care i-a lăsat, cu mari rugăminţi, la bunici,
mai precis la Făcăieni, că n-avea curte aici,
în Moviliţa lui. Şi, ajuns acolo, el s-a gândit la ei -
cum îşi zbăteau aripile dragii lui cocoşei,
când a auzit la Radio România că s-a pornit tornadă
peste Făcăieni. Doamne, aşa ceva să vadă
nimeni nu mai trăise în Ţară, vreodată.
Ce să-nsemne asta? S-a-ntrebat Ionică de-ndată.

A trecut şi asta, cum toate se isprăvesc,
spre a intra-n amintire - după cum e firesc.
Anul ăsta Ionică din Moviliţa s-a supărat
că n-avea nici un rost în sat. De-aceea a plecat
cu paşaport şi acte-n regulă în Canada,
lăsând cocoşeii acasă, şi-n uitare ograda.
Dar când a coborât din avion, pe aeroport,
în Toronto, şi-a simţit sufletul mort,
secătuit de dorul dragilor lui cocoşei,
încât se văzu cu ochii minţii, acasă,-ntre ei,
îndemnându-i să-nceapă, cum zicea el, canonada.
Era pe 5 mai, aşadar zilele trecute, când tornada
s-a abătut peste Moviliţa, şi-apoi peste pădurea
din Buftea, iscată din neştiut, de aiurea.
Două lacrimi mari au căzut din ochii lui Ionică
cu zgomot de tablă spartă, încât o cumplită frică
a cuprins aeroportul, că toţi de el s-au depărtat.
Era puterea gândului său, a celui departe plecat,
peste mări şi ţări, căci gândul la cei doi cocoşei
lucra distrugător, iscând zbateri în el, ca şi-n ei.
Zic unii că tornada e un moft, ori o sperietoare.
Nici vorbă! E lucrarea dorului, pustiitoare.

Fapt divers

  

Au afişat către seară un cântec
cu cântăreaţă cu tot
pe frânghia de rufe.
Şi câinii au început să latre a simfonie.
Şi simfonia a început să plângă a râs.
Şi râsul acela grotesc a început să adune furnicarul străzilor,
care pariază că pe cer, iată,
a apărut un OZN,
despre care jurnalele au şi început să scrie,
despre care televiziunile au şi început să transmită,
despre care posturile de radio au şi început să comenteze,
despre care savanţii au şi început să emită ipoteze,
despre care omul simplu, aţipind,
întorcându-se pe cealaltă parte,
le-a strigat tuturor, ca scos din minţi:
"Lăsaţi-mă-n pace cu prostiile voastre,
că mâine merg devreme la lucru!"

Să rămână totu’ ca mai-nainte

  

Ai venit
cu noaptea târziului din părul tău,
cu neliniştea din ochii tăi
în care-ncerci să-mi faci culcuşul,
ai venit, zic,
să-mi tremuri strunele vechi, ruginite,
bătrâna vioară ce sunt,
care poartă, ia seama, o marcă de dinaintea
Celui de-al Doilea Măcel Mondial…
Ai venit şi vinul vechi,
din potirul inimii mele,

a-nceput să fiarbă…

Pentru ce mi-ai înlocuit cupa liniştii,
din care beam, fericit,
să-mi picuri otrava ochilor tăi
pretutindeni pe unde calci,
până-n inima mea?

Puf de Păpădie,
Căprioară cu Boticul de Lapte,
Uriaşo, fie-ţi milă de biata-ţi jucărie
şi scoate cheia din maşinăria veche,
să rămână totul ca mai-nainte
pe când nu mă inventaseşi,
minune!

R o c a d ă

Bucureşti – Moscova,
drum bătut, cu gări părăsite.
Bucureşti – Bruxelles,
urmează…

Palatul Paşilor pe Loc –
Fumoar, iluzii pierdute.
Comuni…
Comuni-ta-tea, iat-o:
ta, ta, te-a, te-a
pulsatilă
inimă bătrână sub haine noi –
lozincă de purpură,
chemare în abis!
Steaua multiplicată
în locul secerii şi ciocanului,
pe fond albastru
de prea mult sânge scurs
de la Nord la Sud şi de Est la Vest –
spre a acoperi cele trei dimensiuni
+ a patra, Oceanul-Timp-Martor.

Individul – o omidă.
Gloata omizilor mâncătoare,
la dracu’!

Banul răsucit în răni contează.
Îmbogăţiţii scurmă-n cadavre
să scoată bani, cât mai mulţi.

Soseşte trenul!
Grăbiţi-vă, luaţi-vă bilete dus!
La întoarcere, vom vedea!

Şi nu uitaţi:
Votaţi Viitorul, prieteni!

Trăiască Co...
Trăiască Co-muuuuuu-...na!

George Ene