George Ene - Poeziile lunii iulie

Lucrarea dorului, pustiitoare

Până spre dimineaţă, aproape de şapte,
a stat de veghe, neclintit, într-o noapte,
Ionică a Petrei, un tânăr din Moviliţa,
pe când iubita cloşcuţă a familiei, Pestriţa,
a scos rând pe rând toţi puişorii din ouă.
Tocmai începuse zdravăn să plouă
când Pestriţa, neliniştită, poate şi nervoasă,
cotcodăcind, a mai dăruit pentru casă
două fragede vietăţi: doi puişori tuciurii
cu pliscurile moi, parcă prea aurii.
Le-a dat Ionică puişorilor din palmă
să mănânce tot timpul, până-n toamnă
şi-n anul următor, aproape vara toată
şi-n fiecare zi îi învăţa, atent, şi cum să se bată,
căci uitai să vă spun: ultimii doi pui frumoşi
se făcuseră o mândreţe rară de cocoşi.
Se pare că nu i-a fost tocmai greu
să-i pună să se-ncaiere, că mai mereu
o făcea: îi isca el, de fiecare dată, cu gândul,
încât cocoşeii-şi încrucişau aripile, cu rândul,
tulburând în chip neînţeles aerul în jurul lor
până-n înălţime, umblător turbionar fuior,
în aşa fel încât, minune mare, orătăniile toate
prindeau să se-agite şi să fugă speriate,
iar oamenii se trăgeau unii pe alţii cruciţi,
să intre degrabă în case, nedumeriţi,
lăsându-şi de izbelişte muncile toate,
zicându-şi cu obidă: "Aşa ceva nu se poate!"

Moviliţenilor prin minte nu le treceau
că cei doi cocoşei complet negri reuşeau
să declanşeze cu aripile lor furtuni răsucite
peste case, peste islazuri şi peste vite.
Numai Ionică a Petrei ştia el ce ştia,
ori, şi mai bine spus, el cam bănuia
cum că la mijloc ar putea fi ceva ciudat,
necunoscut până şi lui, de-ast-dat'.
Să fie vorba de puterea cocoşilor, ori de-a mea?
îşi muncea el mintea, şi tot mereu se-ntreba.
Vorba e că umblau toţi trei nedespărţiţi, 

căci unde era el, erau şi cocoşeii lui iubiţi. 
Chiar şi noaptea-i punea-n aşternut, lângă el,

să fie sigur că nu-i fură cineva vreun cocoşel.

Mai an, Ionică a plecat în Spania, la căpşuni,
şi s-a despărţit cu greu de cocoşeii lui buni,
pe care i-a lăsat, cu mari rugăminţi, la bunici,
mai precis la Făcăieni, că n-avea curte aici,
în Moviliţa lui. Şi, ajuns acolo, el s-a gândit la ei -
cum îşi zbăteau aripile dragii lui cocoşei,
când a auzit la Radio România că s-a pornit tornadă
peste Făcăieni. Doamne, aşa ceva să vadă
nimeni nu mai trăise în Ţară, vreodată.
Ce să-nsemne asta? S-a-ntrebat Ionică de-ndată.

A trecut şi asta, cum toate se isprăvesc,
spre a intra-n amintire - după cum e firesc.
Anul ăsta Ionică din Moviliţa s-a supărat
că n-avea nici un rost în sat. De-aceea a plecat
cu paşaport şi acte-n regulă în Canada,
lăsând cocoşeii acasă, şi-n uitare ograda.
Dar când a coborât din avion, pe aeroport,
în Toronto, şi-a simţit sufletul mort,
secătuit de dorul dragilor lui cocoşei,
încât se văzu cu ochii minţii, acasă,-ntre ei,
îndemnându-i să-nceapă, cum zicea el, canonada.
Era pe 5 mai, aşadar zilele trecute, când tornada
s-a abătut peste Moviliţa, şi-apoi peste pădurea
din Buftea, iscată din neştiut, de aiurea.
Două lacrimi mari au căzut din ochii lui Ionică
cu zgomot de tablă spartă, încât o cumplită frică
a cuprins aeroportul, că toţi de el s-au depărtat.
Era puterea gândului său, a celui departe plecat,
peste mări şi ţări, căci gândul la cei doi cocoşei
lucra distrugător, iscând zbateri în el, ca şi-n ei.
Zic unii că tornada e un moft, ori o sperietoare.
Nici vorbă! E lucrarea dorului, pustiitoare.

Fapt divers

  

Au afişat către seară un cântec
cu cântăreaţă cu tot
pe frânghia de rufe.
Şi câinii au început să latre a simfonie.
Şi simfonia a început să plângă a râs.
Şi râsul acela grotesc a început să adune furnicarul străzilor,
care pariază că pe cer, iată,
a apărut un OZN,
despre care jurnalele au şi început să scrie,
despre care televiziunile au şi început să transmită,
despre care posturile de radio au şi început să comenteze,
despre care savanţii au şi început să emită ipoteze,
despre care omul simplu, aţipind,
întorcându-se pe cealaltă parte,
le-a strigat tuturor, ca scos din minţi:
"Lăsaţi-mă-n pace cu prostiile voastre,
că mâine merg devreme la lucru!"

Să rămână totu’ ca mai-nainte

  

Ai venit
cu noaptea târziului din părul tău,
cu neliniştea din ochii tăi
în care-ncerci să-mi faci culcuşul,
ai venit, zic,
să-mi tremuri strunele vechi, ruginite,
bătrâna vioară ce sunt,
care poartă, ia seama, o marcă de dinaintea
Celui de-al Doilea Măcel Mondial…
Ai venit şi vinul vechi,
din potirul inimii mele,

a-nceput să fiarbă…

Pentru ce mi-ai înlocuit cupa liniştii,
din care beam, fericit,
să-mi picuri otrava ochilor tăi
pretutindeni pe unde calci,
până-n inima mea?

Puf de Păpădie,
Căprioară cu Boticul de Lapte,
Uriaşo, fie-ţi milă de biata-ţi jucărie
şi scoate cheia din maşinăria veche,
să rămână totul ca mai-nainte
pe când nu mă inventaseşi,
minune!

R o c a d ă

Bucureşti – Moscova,
drum bătut, cu gări părăsite.
Bucureşti – Bruxelles,
urmează…

Palatul Paşilor pe Loc –
Fumoar, iluzii pierdute.
Comuni…
Comuni-ta-tea, iat-o:
ta, ta, te-a, te-a
pulsatilă
inimă bătrână sub haine noi –
lozincă de purpură,
chemare în abis!
Steaua multiplicată
în locul secerii şi ciocanului,
pe fond albastru
de prea mult sânge scurs
de la Nord la Sud şi de Est la Vest –
spre a acoperi cele trei dimensiuni
+ a patra, Oceanul-Timp-Martor.

Individul – o omidă.
Gloata omizilor mâncătoare,
la dracu’!

Banul răsucit în răni contează.
Îmbogăţiţii scurmă-n cadavre
să scoată bani, cât mai mulţi.

Soseşte trenul!
Grăbiţi-vă, luaţi-vă bilete dus!
La întoarcere, vom vedea!

Şi nu uitaţi:
Votaţi Viitorul, prieteni!

Trăiască Co...
Trăiască Co-muuuuuu-...na!

George Ene