George Ene - Poeziile lunii august
| La Tismana-ntr-o grădină - Start dat de Doina Gorjului |
1. Dincolo de dincolo…
“Lumea e o necunoscută.
Timpul Concret e contracţie simultană şi extindere simultană la scara Timpului General Infinit,
iar Materia Timpului General Infinit e chiar Lumea…” ALBERT EINSTEIN
Există o fugă înăuntru,
căci toate aleargă uniform
şi rectiliniu înăuntru,
iar înăuntrul se scufundă
tot mai înăuntru
până-n înăuntrul înăuntrului
se scufundă,
se afundă în sinele înăuntrului,
pitindu-se în sine însuşi,
cădere în cădere,
punct,
punct în punct,
în punctul dinăuntrul punctului,
în punctul punctat
al adâncului gândit,
unde cuanta
ţâşneşte din ea însăşi,
emisie
şi corpuscul,
întronând echilibrul perfect,
corpuscul-undă
generator de echilibru
pe muche de cuţit
căci se mişcă ceva –
un semnal implicit dinăuntru
pentru mişcarea în sens invers,
căci mişcarea se mişcă în sine
şi-şi creşte creşterea,
tot mai creştere,
tot mai spre în afară de sine,
din sine ţâşnind dincolo de sine
în largă explozie mută,
ca o irumpere
împingând marginile
dincolo de margini,
mutându-şi cercul în afară
încât circumferinţa creşte,
se extinde
faţă de centrul-punct în extindere,
până când marginile rotunjite
devin nemărginite.
Ceva e dincolo de dincolo
şi chibzuieşte în sine însuşi,
şi-şi opreşte extinderea
şi-şi chirceşte oprirea,
şi porneşte adunarea marginilor
către un loc, tot mai spre centru,
într-un punct necuprins.
Dar acel ceva
nu e nicăieri,
că numai nicăieri
n-are margini,
ci e doar punct în sine mişcător,
născător de sine însuşi,
dinspre sine peste sine,
din sine către dincolo de sine –
până dincolo de dincolo de sine,
unde se află ceva, acelaşi ceva
întoarcere – substrat şi martor
al tuturor căderilor în sine
şi-al urcărilor din sine
din adânc de sine
în sine însuşi – oglindă,
până dincolo de sine,
dincolo de dincolo
unde e nimicul,
nimicul nimicului…
Explozia Marii Creaţii
dospeşte în adâncul adâncului
şi urmează logica nimicului:
Lumea şi nonLumea împreună,
care devine ceva
şi iese din sine însăşi
punct al nimicului,
punct în punct
până dincolo de sine
unde totul e Timp,
un Timp în alt Timp –
Timp în Timp
a ceva fără cuprindere,
cuprins în necuprins…
Timpul Concret e contracţie simultană şi extindere simultană la scara Timpului General Infinit,
iar Materia Timpului General Infinit e chiar Lumea…” ALBERT EINSTEIN
Există o fugă înăuntru,
căci toate aleargă uniform
şi rectiliniu înăuntru,
iar înăuntrul se scufundă
tot mai înăuntru
până-n înăuntrul înăuntrului
se scufundă,
se afundă în sinele înăuntrului,
pitindu-se în sine însuşi,
cădere în cădere,
punct,
punct în punct,
în punctul dinăuntrul punctului,
în punctul punctat
al adâncului gândit,
unde cuanta
ţâşneşte din ea însăşi,
emisie
şi corpuscul,
întronând echilibrul perfect,
corpuscul-undă
generator de echilibru
pe muche de cuţit
căci se mişcă ceva –
un semnal implicit dinăuntru
pentru mişcarea în sens invers,
căci mişcarea se mişcă în sine
şi-şi creşte creşterea,
tot mai creştere,
tot mai spre în afară de sine,
din sine ţâşnind dincolo de sine
în largă explozie mută,
ca o irumpere
împingând marginile
dincolo de margini,
mutându-şi cercul în afară
încât circumferinţa creşte,
se extinde
faţă de centrul-punct în extindere,
până când marginile rotunjite
devin nemărginite.
Ceva e dincolo de dincolo
şi chibzuieşte în sine însuşi,
şi-şi opreşte extinderea
şi-şi chirceşte oprirea,
şi porneşte adunarea marginilor
către un loc, tot mai spre centru,
într-un punct necuprins.
Dar acel ceva
nu e nicăieri,
că numai nicăieri
n-are margini,
ci e doar punct în sine mişcător,
născător de sine însuşi,
dinspre sine peste sine,
din sine către dincolo de sine –
până dincolo de dincolo de sine,
unde se află ceva, acelaşi ceva
întoarcere – substrat şi martor
al tuturor căderilor în sine
şi-al urcărilor din sine
din adânc de sine
în sine însuşi – oglindă,
până dincolo de sine,
dincolo de dincolo
unde e nimicul,
nimicul nimicului…
Explozia Marii Creaţii
dospeşte în adâncul adâncului
şi urmează logica nimicului:
Lumea şi nonLumea împreună,
care devine ceva
şi iese din sine însăşi
punct al nimicului,
punct în punct
până dincolo de sine
unde totul e Timp,
un Timp în alt Timp –
Timp în Timp
a ceva fără cuprindere,
cuprins în necuprins…
2. Strâmb
cânta orbul acela
Strâmb cânta orbul acela
Sub teii aplaudaci.
I se înnoptase setea
Lângă apa cu gândaci.
Întunericul îi vibra
Sub pleoape, şerpuitor:
Orbul se mai visa copil
În sordidu-i dormitor.
Soarele îi apusese,
Iar el tot îl căuta
Bâjbâind prin întuneric –
Sigur, spre a se salva.
Doamne, spuse, unde-i cerul
Să mă-nchin spre faţa ta?!
Peste gândul lui frenetic
Câte-o frunză cobora.
...Un îngheţ alb şi sinistru
Piti liniştea-n pământ…
Mormăia trist numai vântul
Peste proaspătul mormânt.
Sub teii aplaudaci.
I se înnoptase setea
Lângă apa cu gândaci.
Întunericul îi vibra
Sub pleoape, şerpuitor:
Orbul se mai visa copil
În sordidu-i dormitor.
Soarele îi apusese,
Iar el tot îl căuta
Bâjbâind prin întuneric –
Sigur, spre a se salva.
Doamne, spuse, unde-i cerul
Să mă-nchin spre faţa ta?!
Peste gândul lui frenetic
Câte-o frunză cobora.
...Un îngheţ alb şi sinistru
Piti liniştea-n pământ…
Mormăia trist numai vântul
Peste proaspătul mormânt.
| GALA LAUREAŢILOR la FESTIVAL TISMANA - 2013 - Premiul I - Andreea Saragea - nai |
3. Poveşti
interzise
Peste buzele de tăvălug ale vântului,
tăioase ca lamele de cuţit,
urcă din arături aprige şoapte
şi-un deget arătând miazănoapte
spre-a răzbuna un strămoş umilit.
Printre spadele rupte, rămase în colb,
sub căuşul copitelor, însângerată, în iarbă,
tigva domnitorului tot mai visează
că-şi îndeamnă-ntr-acolo oştirea vitează
cu sudalmele şiroindu-i în barbă.
Veacurile s-au topit demult pe tăpşane
peste poveştile rămase nescrise.
Noroc că le-ascultă primăvara mioarele,
deşi ele nu le-nţeleg, neştiutoarele,
iar nouă, prin blestem, ne rămân interzise.
tăioase ca lamele de cuţit,
urcă din arături aprige şoapte
şi-un deget arătând miazănoapte
spre-a răzbuna un strămoş umilit.
Printre spadele rupte, rămase în colb,
sub căuşul copitelor, însângerată, în iarbă,
tigva domnitorului tot mai visează
că-şi îndeamnă-ntr-acolo oştirea vitează
cu sudalmele şiroindu-i în barbă.
Veacurile s-au topit demult pe tăpşane
peste poveştile rămase nescrise.
Noroc că le-ascultă primăvara mioarele,
deşi ele nu le-nţeleg, neştiutoarele,
iar nouă, prin blestem, ne rămân interzise.
| GALA LAUREAŢILOR la FESTIVAL TISMANA - 2013 - Pr. al II-lea - Elisabeta Nicolcioiu - Glogova |
4. Credință versus Știință
Credința-i
altceva decât Știința.
Știința
e bob numărat:
lung-lat-adâncul precis măsurat,
surprins în proiect ori în experiment
de specialistul priceput, cu talent,
drept dovadă mereu repetitoare
în timp și-n
orice-mprejurare -
că a fi, a vrea și-a putea
în Natura Omului sunt toate-și-tot-a-crea!
Știința ne dă plutirea și mult-visatul zbor
copiind rândunica, ori pe cocor.
Tehnică nouă plus Știință
desfid imposibilul prin putință
și-l înalță
pe Om - cu visele-i născătoare
după nevoile lui, arzătoare -
din adâncul oceanului neliniștit
până-n spațiul necunoscut, infinit,
căci Omul e stăpânul său,
asemenea unui... Dumnezeu!
Credința se susține pe încredere.
Încrederea
și speranța îi dau putere:
îl iubesc și
cred în Bunul Dumnezeu,
că-L am în adâncul sufletului
meu.
Cred în Christos, Fiul Lui
iubit,
că-L păstrez în adâncu-mi sădit
prin tradiție, din părinți în părinți,
dimpreună cu bărboșii apostoli și sfinți.
Cred în viața veșnică - ascultă-mă bine! -
că-i adânc însămânțată în mine,
fără s-o pun o clipă la-ndoială
și fără să dau
nimănui socoteală.
Când o comentăm, nefiindu-ne cu
putință
s-o pătrundem prin măsurare, ca-n Știință,
o acceptăm fără vorbă multă,
tacit,
că doar trecem și ne petrecem la infinit...
Știința e zbatere reală, în faptă și-n gând.
Credința e întemeiată pe Cuvânt.
Și cum
Cuvântul, ce-l repetăm, ne vine
din neștiut,
înțelegem, în
fine,
că venim și plecăm după programe divine.
A proba Credința prin Știință
e-o copilărie, că nu-i cu putință!
......
„Spune-mi limpede, băiete, tu ești ateu?
Ce-ai cu credința mea-n Bunul Dumnezeu?”
„N-am nimic, bade, după cum bine vezi.
Ești liber să crezi în cine vrei să crezi!”
George Ene
