Adrian Păpăruz - Poeziile lunii iulie

Poetul Adrian Păpăruz

Doar tu

spuneai să jertfim o inimă 

în asfinţit de iubire

 să sărutăm lumina

să ne citim destinul sculptat în nisip

 ai vrut să pictăm păsări

 să nu uităm să zburăm

 să ne ascundem în mare

 coloraţi în toamna sufletului

ai  vrut să ne limpezim tristeţea

 în stele încă nenăscute

şi  ai  adormit rugându-mă

 să nu uit să mângâi pietrele arse de dor

dar  mai ales să te trezesc

 când vom fi devenit proprii noştri  îngeri

iar eu am făcut tot ce mi-ai cerut

sunt famenul

convertit absolutismului tău

( regenerabil)

voyeurul stigmatizat

din iatacul cuvintelor tale înalte

goale

puţin virgine

 şi triste

în fiecare dimineaţă mă sufoc demn

sub mătăsurile transparente

ale literelor nude

provocatoare

sclav voluntar dorinţelor tale

aş fi putut rămâne casanova  prin oraşul meu

bântuit de neîntâmplare

trubadurul iubirilor second heart

n-am ezitat însă

chiar ciopărţit de testosteron

să-ţi devin paznic de visuri

culegător de speranţe din irişii tăi dumnezeieşti

sunt un famen

dar sunt al tău

deci exist

portret final

tristeţea îţi curge pe umeri

lângă melancolie

liniştit

ca şi cum ar avea tot timpul

din lume

undeva pe fundal

Dumnezeu te priveşte  uimit

îngăduitor

şi el a mai îmbătrânit puţin

peste sânii tăi

strugurii  au început să prindă

pârgul toamnei

pe copasele tale  au înflorit crizanteme

ai devenit atât de femeie

lângă mine

în mine

sub palmele mele flămânde

sub dălţile  minţii ascuţite vulgar

îţi pare o zi ca toate celelalte

şi aş putea să te pictez

să te sculptez

să te iubesc la fel iubito

până în miezul eternităţii

doar că eu

doar că eu

 mai am atât de puţine clipe

pentru tot ce ţi-aş putea dori

maslu ( pentru inimă şi orchestră)

 deunăzi te-am aşezat

 pe trompa lui eustachio

 dimpreună cu lacrimile

 cu trecutul decolorat

 cu speranţele trufaşe

 şi iubirile

 dar mai ales cu toate cuvintele tale

 dumnezeieşti

 tu nici nu ştii

 cum îţi îmbrăşişez literele

 cum dansez cu ele tango argentinian

 şi câtă linişte dăruieşti

 inimii mele hărţuite

 de fantome 3D

 ca pe un scrânciob edenic

 toate fricile mele adorm

 bâjbâind sânul tău

 buzele tale

 femeie liturghie

 prizonieră a minţii mele tiranice

 rămâi fără drept de recurs

 ultima mea frontieră

.incertitudine

cuvintele  ne stau prăbuşite

aruncate într-un colţ de infern

doar lacrimile vorbesc

inteligibil funii împletite

ale mele roşii

albastre ale tale

precum inima

între noi trecuturi

epidemice ameninţătoare

ziduri până la cer

trambuline pentru eternitate?

 de alzheimer mi-aş fi dorit să trăiesc

doar cu tine

(poate şi tu te-ai gândit la asta)

dar nopţile blestemate

în care am murit din dragoste

eutanasiaţi de tristeţe

ne-au răpit şansa eliberării condiţionate

avem dreptul să ne prefacem străini?

Când am nevoie de tine

 când am nevoie de tine

  te strig

 simplu

de parcă în strigătul meu

ai putea să încapi lângă litere

 e o minciună

 desigur

 totuşi  e mai mult decât această lungă

 tristă

ucigătoare

 aşteptare

 te strig

 îmi închid ochii

ferestrele

visurile

 şi bâjbâi printre cuvintele

 pe care mi le-ai spus

 printre pereţii pe care i-ai atins

 când am nevoie de tine

 totul se năruie

doar  te strig

Dragostea la viitor

uimit

retoric

interzis mă întreb cum poţi tu să visezi

cu toate geamurile

uşile

inimile

picioarele deschise

de la un timp până şi cu ochii

în timp ce un sfert din infinit

a căzut în faţa ferestrei

acolo între ţeava de gaz şi băncuţa

pe care am exersat sărutul franţuzesc

(până când maică-ta ortopeada ne-a pus limbile în ghips)

eşti prea fantastică iubito

blondă pe jumătate roşie

ceacâră pe de-a-ntregul

cu coapsele tale până la gât

încât în fiecare noapte

rămân fără braţe de câte cruci bat recunoscător divinului

că mi-ai acceptat cv-ul

 şi adn-ul încă de la prima conexiune wireless neprotejată

din centrul patului lui procust la subsol

şi totuşi

extraterestră mamă a nenăscuţilor mei galactici

dacă te trezeşti

într-una din erele noastre

vrei să-ţi reaminteşti numele meu uman?

.între lumi...

1.

nu mai sunt demult verde

nici măcar puţin roşu

dar tu ai nobleţea

marea frumuseţe

milostenia

să nu îmi spui asta

niciodată să-mi laşi oglinzile descuiate

sau amintirile prea aproape de visuri

într-un fel să-mi opreşti plecarea  întoarcerii

copile

copile

mă alinţi duios ca un lied schubertian

iar eu mă prefac că ai dreptate

şi că aţă destulă mai este pe ghem

dar noaptea mă furişez

în poala ta

 să-mi plâng fricile eternităţii

2.

 într-una din aceste zile

 te vor minţi că am murit

nu-i lăsa să se bucure

de singurătatea ta

de necuvintele mele

mai bine râzi

înjură pe careva

(tu o faci atât de frumos)

aşează-te lângă răsărit

umple-ţi privirea cu soare

iar apoi cumpără-ţi iubito

o îngheţată cu frişcă

ori cu fistic

morţi sunt doar ei

n-au fost vii niciodată

şi eu voi renaşte oricum

din dragostea ta

. Adam

prinde-mă

picioarele tale sunt mai lungi

cu câteva lacrimi

inima mai încăpătoare

sărutul  ameţitor

hai

uimeşte-mă cât de repede

poţi tu inventa ceva

cu care să mă ţii legat

de verdele ochiului tău

de sânii pârguiţi

de surâsul tău cât un răsărit

hai

visată femeie

mirată ai să rămâi

 necuvântătoare

cât de mult semănăm

iubiri

în arşiţa nopţii

fă-mă să cred în tine

în dragostea ta unică

vino să inventăm lumea

.Jalba ultimilor

motto:

 vreascurile, încet s-au sfârşit,

 cărți  mai avem atât de puține,

 cuvintele în noi ard mocnit,

 românii se sting odată cu ele!

-------------------------------------------

e iarnă lungă ,lungă în Ardeal,

 e iarna tristă de pe urmă,

 pe-aici copiii nu mai au nici deal,

 nici lacrimi să mai plângă…

de la Bruxelles sau București,

 cătunul nostru nu se vede

 prin “aburelile împărătești”

 suflate înspre noi din... „stele”...

bunica mai avea, cândva,

 două speranțe, sub icoană…

 acuma, că s-a dus și ea,

 credința ne-a rămas ultima mamă

cu toții stăm sub un chibrit,

 cu propriile cruci în mână

 și ne rugăm necontenit

 să vină odată vreme bună...

 măcar de Sus, de la Cel-Bun,

 un semn s-avem de milostenie,

 căci ne-am ales cu- atâţi nebuni

 ce dus-au țara-n păcostenie

și de-o mai vrea tot El, Issus,

 de noi să se îndure, iară,

 că noi, românii am ajuns

 minoritarii de maghiară...

e iarnă, Doamne, în Ardeal,

 și noapte,  peste toate,

 din valea noastră te rugăm, fă deal

 pentru copii măcar, de se mai poate!

asincron

 tu spui cuvinte-ncâlcite

 cu fluturi arunci după melci

 pictezi icoane sfințite

 balerine pe cai croșetezi

 eu mă tem de tristețile mele

 port cuvintele tale fular

 mă îmbrac cu lacrimi de stele

 inima-mi piatră e doar un amnar

 și așa ne petrecem istoria

 la porți de cer eu te cerșesc

 tu râzi sfidând nemurirea

eu strig inutil te iubesc

te doresc

Poveste uimitoare

 mi-e nouă fără un sfert sufletul

mi-a rămas iar în urma pașilor tăi cu amortizor de suferință

inutil ai rostuit blesteme

erau deja înăuntrul meu toate

și  câteva clipe ar fi fost de ajuns să ne lipim cuvintele

pe buze firimituri de sărut

bună dimineața îți spun noapte bună gândesc

tu pe o margine eu pe o altă lume sunt

între noi nouă ceruri învelite cu pânze albe

dacă sunt

cine sunt

în fiecare zi altul în mine

se naște învață să te iubească

cu nume fără nume moare subit

doar urmele tale rămân intacte precum dinozaurii

în memoria umanității cuvinte

cuvinte

pe un pian transparent

pe un sax obosit

mai aruncă în noi cu dorințe mușcate din primul măr

tu spui că n-am mai trăit

că nici nu o vom face din nou

deși timpul e doar o iluzie

 inventată înaintea iubirii

strig

alerg

urlu

sunt un tsunami dresat

să-ți mângâie tălpile

pe plaja visurilor planetei

. joc

ne jucăm de-a iubirea

 pe cățărate

 tu pe un pisc eu pe o altă tristețe

 mai mare e mila ta

 doamne din ce în ce mai puține

 prin trecutul meu

 nimic nu se compară cu numele

 numele tău pe pagina unu

 pe pagina un milion

 de ani de vor trece

 tot acolo sculptat în fiecare celulă din mine

 răzbate strigătul

 tu

 și-o iau de la capăt

 tu

 nu-mi rămâne nimic

 doar numele tău

 strivit de privirea-mi goală

 tu

 și aici se opresc toate

 mi-e frică

 strig

 mi-e groaznic de frică

 mereu voi striga

 tu

 repetare absolut firească

 de la primul scâncet la ultimul oftat

 ne jucăm de-a iubirea

 a ta pe un pisc

 (drapel fără țară)

 a mea adânc îngropată

 într-o lume bizară

rotundul albastru

dimineaţa porneşte încet

 prin trecutul  necrozat

 te bâjbâi braille anesteziat

pe singurul petec de zid

 nedemolat din minte 

chipul îţi atârnă prea lung

clatină periculos lumea aflată între moarte

 şi moarte am ales morfina

sărutului  mai eficient

decât acceleratorul de particule dumnezeieşti

 sunt  cuvintele tale săpate în respiraţia

 oxigenată artificial

 mi se pare acum tot acest joc de-a viaţa

 are numai două zeci şi unu de grame

neincinerabile iubito

 le vei găsi tu cumva

după mine să râzi cu blestemele închise

 acum totul pare rotund şi albastru

Oraşul nebun

la cozi lungi funerare

 lumea așteaptă râzănd în picioare

 un bon un număr la moarte

 pentru visuri

 speranțe deșarte

 se moare din orice motiv

( groparii trudesc excesiv)

de sete

de foame

de frică

de lene chiar ieri mi s-a dus o amică

petrecem grozav

în burgul nostru horticol

parastase-conclav

dezmorţite vinicol

decedăm carismatic

artistic

pe cruci ne semnăm cabalistic

şi totuşi ne lipseşte ceva

în oraşul acesta smintit

din iubire încă

nimeni nu a murit

Poezia

 sentimente antagonice

 bat disperate  în pieptul nostru

 despuiate

aşteaptă să le mângâi

 să le vorbeşti

să le asculţi

 poezia face toate acestea şi chiar mai mult

în dragoste nu te gândeşti  la reguli

 nici când plangi prin ploaie

când faci risipă de amintiri

nu o faci

întotdeuna vrem aripi

mereu putem să le câştigăm

poezia te învaţă să zbori