George Ene - Poeziile lunii mai

Poezia 

Sieşi spinare:
cară sublimul printre culori
pe care-l subţiază-n auz
în toate limbile lumii,
cu nevăzute săgeţi
împerechindu-l,
desperechindu-l.
    

Sieşi drum:
toboşar şi cadenţă
coborâtoare în eurile
flămânde de sine –
oglinzi prin care se iese
dincolo, sub cereasca
muzică nesfârşită
a spaţiilor;
în care muzicienii
se pierd unii în alţii
în adâncul necuprins
albastru,
sihastru.
    

Sieşi lucrare:
în poveşti ţâşnind din sine,
cu împăraţi iuţi la mânie
şi fete mult prea visătoare,
servind jar iubiţilor lor
cai iuţi, mai iuţi
ca săgeţile ochilor –
împlinindu-se
în chipeşi înfloritori,
atoatebiruitori.
    

Sieşi risipire:
din iubire în iubire,
se răstoarnă peste sine,
se caută şi nu se găseşte
decât pe drumul reîntoarcerii
în seminţe, tot mai în adânc,
de unde renaşte întreagă
în titlul său, de sieşi
spinare, drum,
lucrare şi risipire –
rostogolire
în iubire…

Strigăt până prea târziu

  

Iubito, e târziu şi încă mai scriu pătimaş pentru tine.

Deşi am aripile legate, încerc cu greu să ies din mine,

Să răzbat… Dar cad, mă ridic şi năuc retez c-o secure

Neputinţa-mi – desiş întunecat de pădure,

Să scot inima deasupră-mi – pasăre liberă, să zboare

Spre tine, că prea mult depărtarea ta mă doare.

Scriu cu sânge: pedeapsă de ocnaş – o ştiu perfect,

Dar nu-mi fac probleme pentru că scriu drept

Şi nu mai am ce pierde. Am devenit ardere păgână,

Singurătate sinistră, asemenea peisajului din lună

Ce-mi înteţeşte iadul cu mări de lacrimi grele

Şi-mi aduce, nopţile, sub pleoape, vise rele

Şi coşmaruri – căci toate mă inundă

Să te văd plutind, iubito, pe vreo undă.

Chinul îmi strânge cumplit fruntea, ca un cerc de foc.

Îl las să mă ardă de tot, că tot n-am noroc

Să te văd, să-ţi vorbesc, să-ţi sărut vibrarea,

Să mă-nfioare cuprinderea ta

                               cum mă-nfioară marea,

Să mă topesc la picioarele tale, să nu mai fiu

Această sahară târzie – a risipirii disperate-n pustiu,

Căci fără tine pâlpâi în noapte ca o lumânare

Uitată pe-un mormânt al nimănui, fără căutare.

Rătăcesc, iubito – zbucium viu, şi voi mai rătăci

Să-ţi dau întâlnire, până m-oi isprăvi…

Când totul se va întoarce-n praf, aici, pe pământ

Şi-ncă nu-ţi voi fi în preajmă, îţi voi fi în gând,

Căci din pulberea inimii mele, îngropată-n pustie,

Se va-ntrupa Pasărea Phoenix, cea de-amintire târzie,

Care mă va purta prin zbateri tăioase de vânt

Să fiu lângă tine strigăt perpetuu, îngropat în cuvânt.

Mica mea iubire mare

Mica mea iubire dulce - nesperata mea salvare,
Te-am ascuns adânc în mine, în al inimii abis,
Să-ţi simt focul până-n ochi-mi plini de tine-n al meu vis
Împletindu-ne-mpreună în durere şi-alinare.

Prea-mi eşti dată cu destinul – dar din stele şi din soare,
Mica mea iubire sacră, pură şi nevinovată:
Lumea mea de dor şi taină într-un lujeraş de fată
Purtătoare de miracol, tinereţe şi vigoare.

Îţi sunt rob – vezi-mă bine – la frumoasele-ţi picioare,
Dar voi trece precum ziua, c-aşa-i trecerea, pustie,
Pe când tu vei creşte veşnic înălţată-n poezie:
Monument de prospeţime din iubirea-mi ce nu moare.

Te-oi simţi peste milenii cum alergi: floare în floare,
Împletind stropii de rouă şi de soare-ai nemuririi
Şi voi tresări-n ţărână greu, sub platoşa simţirii,
Într-un geamăt de furtună, într-a mării respirare,
                                         Mica mea iubire mare…

Pasul tău de domnişoară                     

                 

                 Titlul poeziei și repetirul (refrenul) strofelor

                 reproduc un vers din poezia lui Nichita Stănescu,

                 «În dulcele stil clasic»

Îngeriţă, trestioară
cu mersul de căprioară,
am fobie oculară :
pasul tău de domnişoară.

Dulce-mi e, dar şi amară
pasăre albastră, rară,
zdrobind umbra-mi către seară,
pasul tău de domnişoară.

Rană-mi e, căci mă omoară
când din patul tău coboară
peste visul meu de-o vară,
pasul tău de domnişoară.

Până-n sânge, bunăoară,
cu ritmu-i mă înfăşoară
ca arcuşul pe vioară,
pasul tău de domnişoară.

Apăsat, ca să mă doară,
calcă-n inima-mi ce zboară
către tine, a cât-a oară,
pasul tău de domnişoară.

Cu izul de tămâioară,
nesperata mea comoară
mi-a dictat poezioară :
pasul tău de domnişoară.

Ca celebră posesoară
fii ferice, aşadară -
acest Titlu n-o să moară:
„Pasul tău de domnişoară”

Cuculeţule

Cuculeţule,
Fii bun cântă-ne ceva,
Cântăreţule!

Cuculeţule,
Ce-ai făcut cu draga ta,
Certăreţule?

Cuculeţule,
Spune unde vei ierna,
Umblăreţule?

Cuculeţule,
Puii cui îi vei lăsa,
Iubăreţule?

Cuculeţule,
Te vei mai înapoia,
Nătăfleţule?

Cuculeţule,
Te-am supărat eu cumva,
Flecăreţule?

Ploaie de mai

Plouă barbar,
Când des, când rar,
Dar plouă iar.

Plouă în gol.
Plouă domol.
Plouă matol.

Plouă-n clăbuci
Peste uluci
Şi peste nuci.

Plouă ciudat
Şi încruntat
De astă-dat'.

Plouă parşiv,
Plouă lasciv
Şi primitiv.

Plouă mustit,
Plouă trăznit
Ca un răstit.

Plouă de sus,
Dinspre apus
Şi stele nu-s.

Plouă cam şui,
Plouă hai-hui
De peste grui.

Plouă în zbor,
Plouă cu dor
Şoptit, uşor.

Plouă păgân,
Plouă hapsân –
Că-ţi intră-n sân.

Plouă frumos
Şi dureros:
Arde la os.

Plouă tăcut,
Ca un făcut –
Şi-o să strănut.

Rabdă şi taci!
N-ai ce să-i faci,
Că plouă-n draci.

Plouă pieptiş
Ca un tăiş
Peste tufiş.

Plouă pelin,
Plouă cu chin
Pe câmpul plin.

Plouă tărcat
Ca un arat
Adevărat.

Plouă cernit,
Trist, părăsit,
Silabisit.

Plouă din plin
Şi din senin,
Plouă cretin.

Plouă urât,
Posomorât.
Plouă, şi-atât!

Plouă absent
De sentiment –
Plouă dement.

Trist argument,
Impertinent:
Plouă-n ciment.

Plouă bălţat,
Ca un oftat
Nemângâiat.

Plouă zglobiu,
Plouă candriu,
Plouă-n pustiu.

Plouă fudul,
Plouă credul
Şi e destul!

Plouă boem
Ca un blestem
Peste poem.

Ca o dambla
Plouă: bla-bla…
Nu mai ploua!

………………

Ploaie de mai.
Plouă din rai
S-avem mălai!

George Ene