ŢARA MEA
Când străbunii au clădit o ţară,
i-au pus temelie graiul sfânt,
doine i-au cântat în prag de seară
şi-au crescut copii pe-acest pământ.
Râurile l-au scaldat în valuri.
Ei, de strajă, sus, în munţi, au stat,
mioriţe i-au cântat pe dealuri,
câmpuri verzi cu grâu au semănat,
i-au făcut cetaţi de apărare
şi apoi le-au zugrăvit pereţi
cu icoane-n aur şi arginturi
prinse în albastru voroneţ.
S-au jertfit mereu cu bucurie.
Veac de veac au apărat-o apoi
de duşmanii ce aveau să vie,
s-o păstreze-ntreagă pentru noi!
Ne-au dat portul cel dintotdeauna,
ne-au trimis din vorbă-n vorbă, cânt,
să-l cântăm când împletim cununa
spicelor din grâul cel mai sfânt,
s-o purtăm cu drag pe culmea ninsă
şi în hore mândre s-o jucăm,
să-i păstrăm averea neatinsă,
tot întreagă, la copii s-o dăm!...
SUNTEM DE AICI
Unii-mi vor ţara, risipită glie,
uitată-n şterse sau pierdute hărţi.
De i-aş lăsa n-ar vrea să se mai ştie
c-am fost aici, prin toate aceste părţi
şi nici că mi-au lăsat străbunii zestre,
cu lanţ de sânge, împletit contur,
ce-a ocrotit pe plaiuri de poveste
sunet de tulnic, doină în azur.
Ar vrea să stau la margine de drumuri,
să nu mai ştiu al cui e drumul meu,
pe care vin strămoşii mei prin fumuri
şi mă îndeamnă să-l păzesc mereu,
să nu mi-l fure iar cei ce odată
închisu-mi-au cărarea către lume,
să nu mai ştiu cumva pe care poartă
mai intră şi mai ies vorbele bune.
Dar n-am să fac aşa precum vor crede
acei ce vor să nu mai fiu deloc,
mă ştie Dumnezeu, care mă vede,
Că sunt de-aici!...Şi că rămân pe loc!...
Lucia PĂTRAŞCU
BRĂILA
