George Ene - Poeziile lunii septembrie

De la profan la sacru

Când s-a născut a văzut că are două mâini.
“E bine!” – şi-a zis
pe când îşi descoperea şi degetele.
Şi cu uimire, dar mai ales cu teamă,
a început să le sucească, să le-nvârtească
pe fiecare în parte,
până când s-a făcut noapte.
Şi tot aşa a făcut şi-a doua zi,
până când s-a făcut din nou noapte,
şi-a treia zi, tot până-n noapte,
ca să observe că nopţile urmează zilelor.
(Ca dovadă că-n vremurile acelea
s-a născut şi… studiul serios).
Totul a-nceput cu mâna stângă,
că ea venea de la inimă,
căreia, mult mai târziu i-a zis
ceasornic – ceasornicul meu,
ceasornicul tău:
merge ceasornicul,
merg şi eu!
A pus degetelor stângii
câte un nume,
care-au devenit numere.
Dar ce să facă numai cu cinci?
Trebuia să treacă şi la cealaltă,
să continue număratul.
Când a ajuns la şapte –
câte-a văzut,

tot repetându-le,

că are săptămâna,
s-a oprit, pentru că n-a ştiut
ce să facă mai departe
cu celelalte trei,
rămasele.
Şi s-a gândit el ce s-a gândit
zi de vară până-n seară,
toată vara,
tot anul, şi vara viitoare,
până într-o seară
din cea de-a treia vară,
când i-a venit ideea genială
să le strângă pe tustrei
unul lângă celălalt,
bisericuţă,
şi cu ele aşa grămadă
să se închine Soarelui
pentru mâinile lui pricepute,
dar mai ales pentru cele şapte degete
cu care număra zilele
săptămânilor,
care se tot repetau
în neştire,
săptămână de săptămână,
lună de lună,
an de an.
Dar pentru că Soarele se mai și pitea

s-a rugat Cerului –
de unde venea ploaia:
pentru sănătatea lui,
pentru casa lui
plină de copii,
pentru hrana lor
şi-a vitelor,
să nu fie secetă
ori tulburare
la hotare…

Dar pentru că și Cerul

îi juca felurite feste,

l-a inventat pe Ăl Bătrân,

căruia i s-a adresat ca unui Tată

al tuturor văzutelor și nevăzutelor,

rugându-l să-i sară-n ajutor... 

Uitai să vă spun
că acest gest
s-a împământenit
tare demult –
la începutul veacurilor.
A devenit ritual
pentru că el desemnează
esenţa fiinţei noastre irepetabile,
şi ne-a şi intrat definitiv în sânge.

  

 Fii drept, Doamne!

                      

           „Homo sum, humani nihil a me alienum puto”

            („Om sunt, nimic omenesc nu mi-e străin”_
                                   TERENTIU – „Heautontimorumenos” / 

            „Cel ce se pedepseşte pe sine însuşi”)

De la Trapez
plonjez
în Univers,
şi de-acolo
solo
într-un vers
hatman
taman
în lenjeria iubitei,
pe dulceaţa ispitei…

Trage-mi, Doamne,
o palmă
şi-o sudalmă,
că prea sunt netot
şi mă vâr peste tot!

Da' ia stai, nu da!
Nu cumva
chiar ’Mneata
m-ai băgat în belea?
N-o da pe niznai,
că de unde stai
şi Te văd că eşti,
m-ai ameţit cu poveşti,
ba mi-ai zis că şi eu
sunt tot Fiu de Zeu
şi glumind mi-ai spus –
de fapt mi-ai impus –
să săr de la Trapez
şi să vagabondez
prin Univers,
într-anume vers

haiducesc
să mă opresc
direct
pe subiect:
să mă cuibăresc
în lenjeria iubitei,
să mă dedulcesc
ăăă… cu sublimul ispitei?

Fii bun, Doamne,
şi caută… vinovatul!
Şi fii şi drept, Doamne:
Aruncă pe El păcatul!

Frunză-ntre frunze

              Superstiţie, sau, poate, adevăr?

              Vechii indieni spuneau că sufletul omului trece în frunze

              - de unde şi şoaptele morţilor.

Era o noapte de smoală, pustie,

Când am trecut într-o frunză târzie.

Fiinţa mea s-a pornit să-i cedeze

Capilarele, să mă-nfieze.

Doar inima-mi, nesupusă stăpână,

N-a vrut să mă urmeze, şi nebună

A-nceput să lovească cu furie

Coaja copacului liliachie,

Protestând pentru abrutizare

Şi durerea iscată-n strânsoare,

De atâta neospitalitate

Din partea celui întins peste poate.

Ascultând-o atent, trunchiul nemişcat

A răspuns rostindu-se dur, răspicat:

"Liberaţi frunza străină de noi,

Să-şi caute sfârşitul în zăvoi!"

Frunză-ntre frunze, mă-ntreb, la ce bun

Când sunt om şi ca om vreau să apun?

G e n e z ă

    „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi

    – din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră

    de nobleţe: limba, însă, am transcris-o în literele de aur

      ale limbilor surori”.

                                                         MIHAIL EMINESCU

Fetele cuminţi ale bărboşilor daci,
plecaţi la războaiele cu romanii,
au învăţat de la mumele lor
să le acorde învingătorilor
toată atenţia –
să nu cumva să se pună rău cu duşmanii.
Şi mai de frică, mai din dragoste,
aceste fete ascultătoare şi viteze
i-au îmblânzit pe războinici,
i-au şi cucerit prin bunătatea, hărnicia
şi frumuseţea lor,
după care le-au pus pe umeri fii şi fiice,
şi pe capete, mai către bătrâneţe,
câte-o căciulă miţoasă de oaie,
încât foştii vajnici învingători,
de bună voie şi nesiliţi de nimeni
s-au numit “romani cu căciulă”, adică,
în scrierea modernă români,
cu â din a, spre a se deosebi de romanii
care s-au risipit prin ţărâna Imperiului.
Şi nu şi-au mai schimbat numele
în veac să nu-şi supere soaţele,
poate şi ca recunoştinţă
pentru grija pe care acestea le-o purtau,
pentru mâncarea bună cu care-i întâmpinau
pe când veneau de la feluritele lor treburi
dar, mai ales, pentru statornica lor iubire.

Şi-uite-aşa, în casele bărboşilor daci,
luate cu japca de “romanii cei fără de căciulă”,
au locuit, de-a valma, urmaşi după urmaşi:
fiii, nepoţii, strănepoţii şi stră-strănepoţii
femeilor dace şi-ai “romanilor-căciulari”
cunoscuţi şi recunoscuţi de către toată lumea,
mult mai încoace,
cu numele de ROMÂNI.

George Ene

Imagini: România grădina Carpaţilor - Facebook