Elegie după
toate elegiile cuiva
Erau
acolo în mărăciniş nişte pietre
umblătoare şi cântăreţe de broaşte
care mai de care fălindu-se cu altceva
unele către altele la căscatul zorilor
când toată suflarea îşi lua adio de la stele
pitindu-se în nepăsarea dulce a zilei.
Erau pripăşite şi nişte păsări acolo
care făceau schimb de sentimente
unele ofereau sentimente depărtate
altele cântăreau sentimente apropiate
pentru ochii neadormiţilor vulturi
să-i tragă în piept cum bine se spune
când se jucau în albia albastră a cerului
cu inimile păsărilor mult prea nevinovate.
Erau acolo şi nişte ochi-de-ochi
care făceau schimb de gene
eu îţi dau ţie o geană albastră
tu îmi dai mie ambigenele gri
împărţindu-şi între ei atenţia
alunecării fulgerelor adormite
trimise către păsările bătrâne
agăţate pe spinările unor copaci
cumsecade care nu le făceau
vânt în gol fiindu-le milă de ele.
Erau şi neclintirile copacilor acolo
pline ochi de păsări şi de ochi
oglindindu-se în apa sâmbetei
în aşteptarea timpului prezent
care întârzia cu fiecare foşnet
de târziu strecurând frica
în ciripiturile şi-n neciripiturile
lipite strâns unele de altele
cu o foame greu de crezut stelelor
care clipeau deasupra ca nişte ochi
înfricoşaţi de atâta cădere.
Era acolo şi căderea peste cădere
pentru că de-acum se făcuse noapte
şi urma precis duminica orbului
care nu se deosebeşte de ziua de luni,
şi de asemănarea ei cu ziua de marţi
când sunt trei ceasuri rele peste care
e bine să se sară că te pot nenoroci
când nici cu gândul nu te gândeşti
datorită prea strâmtei înghesuieli.
Fiind toate grămadă aici ca şi acolo
într-un echilibru precar pe-un tăiş
de cuţit în mâinile tremurânde
ale unui nepriceput în d-alde d-astea
că de unde nu e nici Domnul-Drăguţul
nu dă, că n-are de unde şi nici nu vrea…
umblătoare şi cântăreţe de broaşte
care mai de care fălindu-se cu altceva
unele către altele la căscatul zorilor
când toată suflarea îşi lua adio de la stele
pitindu-se în nepăsarea dulce a zilei.
Erau pripăşite şi nişte păsări acolo
care făceau schimb de sentimente
unele ofereau sentimente depărtate
altele cântăreau sentimente apropiate
pentru ochii neadormiţilor vulturi
să-i tragă în piept cum bine se spune
când se jucau în albia albastră a cerului
cu inimile păsărilor mult prea nevinovate.
Erau acolo şi nişte ochi-de-ochi
care făceau schimb de gene
eu îţi dau ţie o geană albastră
tu îmi dai mie ambigenele gri
împărţindu-şi între ei atenţia
alunecării fulgerelor adormite
trimise către păsările bătrâne
agăţate pe spinările unor copaci
cumsecade care nu le făceau
vânt în gol fiindu-le milă de ele.
Erau şi neclintirile copacilor acolo
pline ochi de păsări şi de ochi
oglindindu-se în apa sâmbetei
în aşteptarea timpului prezent
care întârzia cu fiecare foşnet
de târziu strecurând frica
în ciripiturile şi-n neciripiturile
lipite strâns unele de altele
cu o foame greu de crezut stelelor
care clipeau deasupra ca nişte ochi
înfricoşaţi de atâta cădere.
Era acolo şi căderea peste cădere
pentru că de-acum se făcuse noapte
şi urma precis duminica orbului
care nu se deosebeşte de ziua de luni,
şi de asemănarea ei cu ziua de marţi
când sunt trei ceasuri rele peste care
e bine să se sară că te pot nenoroci
când nici cu gândul nu te gândeşti
datorită prea strâmtei înghesuieli.
Fiind toate grămadă aici ca şi acolo
într-un echilibru precar pe-un tăiş
de cuţit în mâinile tremurânde
ale unui nepriceput în d-alde d-astea
că de unde nu e nici Domnul-Drăguţul
nu dă, că n-are de unde şi nici nu vrea…
J u r ă m â n t
Eşti
zbor, Doamna mea!
…Când Luna n-are ce face
ia înfăţişarea Ta şi-mi bate în geam:
“Nu dormi! îmi porunceşte.
Te aştept la marginea cuvintelor,
să ne ascultăm inimile.
A ta bate pentru mine, o ştiu.
A mea, întâmplător, e dăruită, şti-o!
Luptă cu norii-balauri,
câştig-o,
şi a ta să fie!”
Aşa voi face, îţi jur, Doamna mea!
…Când Luna n-are ce face
ia înfăţişarea Ta şi-mi bate în geam:
“Nu dormi! îmi porunceşte.
Te aştept la marginea cuvintelor,
să ne ascultăm inimile.
A ta bate pentru mine, o ştiu.
A mea, întâmplător, e dăruită, şti-o!
Luptă cu norii-balauri,
câştig-o,
şi a ta să fie!”
Aşa voi face, îţi jur, Doamna mea!
Să
bem, prieteni!
Avem pahare.
Suntem plini de pahare.
În unele turnăm vin, şi bem.
În altele turnăm otravă, şi bem.
În ficat avem câteva pahare.
În rinichi altele, câteva.
În genunchiul stâng, trei.
În genunchiul drept, două.
Stâng, dreptul! – ne sună paharele.
În cap avem numai pahare de cristal,
când goale, când pline.
Dacă ai prieteni eşti invitat, sau inviţi.
Când gândim ca ei,
bem din paharele lor de cristal.
Când gândesc ca noi,
bem din paharele noastre de cristal.
“Da’ de unde atâta cristal?”
întrebă un curios.
“Păi, n-or fi toate de cristal…
Mai sunt şi din sticlă ordinară.
Doar n-om fi proşti, s-o recunoaştem!”
îi răspunse prietenul său de şpriţ.
Vine moartea!
Nici vorbă:
vin e destul!
Suntem plini de pahare.
În unele turnăm vin, şi bem.
În altele turnăm otravă, şi bem.
În ficat avem câteva pahare.
În rinichi altele, câteva.
În genunchiul stâng, trei.
În genunchiul drept, două.
Stâng, dreptul! – ne sună paharele.
În cap avem numai pahare de cristal,
când goale, când pline.
Dacă ai prieteni eşti invitat, sau inviţi.
Când gândim ca ei,
bem din paharele lor de cristal.
Când gândesc ca noi,
bem din paharele noastre de cristal.
“Da’ de unde atâta cristal?”
întrebă un curios.
“Păi, n-or fi toate de cristal…
Mai sunt şi din sticlă ordinară.
Doar n-om fi proşti, s-o recunoaştem!”
îi răspunse prietenul său de şpriţ.
Vine moartea!
Nici vorbă:
vin e destul!
Biblică
Vorbind
cu Nimicul
Dumnezeu a zis:
"Să-l facem pe Om
după chipul şi asemănarea noastră,
oglindă nouă înşine,
să ia aminte şi să ne recunoască"...
...Va fi zis, nu contestăm,
pentru că-n vremurile acelea
Universul purta un singur nume:
Se numea Dumnezeu.
Dumnezeu a zis:
"Să-l facem pe Om
după chipul şi asemănarea noastră,
oglindă nouă înşine,
să ia aminte şi să ne recunoască"...
...Va fi zis, nu contestăm,
pentru că-n vremurile acelea
Universul purta un singur nume:
Se numea Dumnezeu.
Poem pentru
clarificarea Victoriei
Un vultur imperial clocea şapte dealuri
să scotă pui pentru Roma bătută de îndoială.
Era o nedumerire că îngheţase limbile cailor.
Îngerii coborâseră norii pe schiuri printre soldaţi
să le întindă o pană de ajutor din aripile lor moi.
să scotă pui pentru Roma bătută de îndoială.
Era o nedumerire că îngheţase limbile cailor.
Îngerii coborâseră norii pe schiuri printre soldaţi
să le întindă o pană de ajutor din aripile lor moi.
– Alea iacta est!1) tună
Cezar
năpustindu-se cu capul berbece
în mâinile senatorilor săi, hotărât să treacă
Rubiconul pe un fir de păinajen,
că de atâta tensiune pocniseră dealurile,
se rupseseră digurile sacrosante
şi se porni o ploaie de poeţi
care se şi înfăţişară împăratului ca ciupercile rumene,
bune de ciulama imperială.
năpustindu-se cu capul berbece
în mâinile senatorilor săi, hotărât să treacă
Rubiconul pe un fir de păinajen,
că de atâta tensiune pocniseră dealurile,
se rupseseră digurile sacrosante
şi se porni o ploaie de poeţi
care se şi înfăţişară împăratului ca ciupercile rumene,
bune de ciulama imperială.
– Acta,
non verba!2) fulgeră Cezar,
la care p o e ţ i i s-au şi repezit la îngeri
să-i devasteze de pene,
încât incendiind aerul nopţii,
într-o învălmăşeală de nedescris,
înstelaţii comandanţi
ca şi neînstelaţii trăpăduşi,
care pe unde apucau
au scris cele mai reuşite poeme
pentru ROMA v i c t o r i o a s ă.
Un cercetător trăsnit, mai dinspre noi,
vroind să clarifice toată povestea,
a-ncurcat preţioasele file
şi citind invers numele celebrei capitale
a găsit, în fine,
cheia misteriosului A M O R.
George Ene
--------------------------------------------------------
1) Maxima aparţine lui Cezar şi e prilejuită de trecerea Rubiconului (49 î.Cr.). Potrivit legilor Republicii, nici unui comandant roman, aflat în fruntea armatei, nu-i era admisă trecerea acestui râu, care despărţea provincia Galia Cisalpină de Italia. Expresia indică o decizie îndrăzneaţă, hotărâtoare, care ar trebui să se ia după îndelungi ezitări. Numai că, o dată luată, hotărârea trage totul după ea, ca o avalanşă…
2) (latină): "Fapte, nu vorbe!"
la care p o e ţ i i s-au şi repezit la îngeri
să-i devasteze de pene,
încât incendiind aerul nopţii,
într-o învălmăşeală de nedescris,
înstelaţii comandanţi
ca şi neînstelaţii trăpăduşi,
care pe unde apucau
au scris cele mai reuşite poeme
pentru ROMA v i c t o r i o a s ă.
Un cercetător trăsnit, mai dinspre noi,
vroind să clarifice toată povestea,
a-ncurcat preţioasele file
şi citind invers numele celebrei capitale
a găsit, în fine,
cheia misteriosului A M O R.
George Ene
--------------------------------------------------------
1) Maxima aparţine lui Cezar şi e prilejuită de trecerea Rubiconului (49 î.Cr.). Potrivit legilor Republicii, nici unui comandant roman, aflat în fruntea armatei, nu-i era admisă trecerea acestui râu, care despărţea provincia Galia Cisalpină de Italia. Expresia indică o decizie îndrăzneaţă, hotărâtoare, care ar trebui să se ia după îndelungi ezitări. Numai că, o dată luată, hotărârea trage totul după ea, ca o avalanşă…
2) (latină): "Fapte, nu vorbe!"
