Habar n-aveam
Habar n-aveam
că era sfânt.
Venea adeseori rănit.
De-atâta joacă pe pământ.
Dar îmi zâmbea. De fericit.
Pleca în zori. Venea târziu.
Adesea nu venea deloc.
Eu îi ceream, ce, nu mai ştiu.
Doar să se joace. Să mă joc.
Îl căutam în buzunar.
Câte-o monedă de trei lei,
Îi luam. El nu avea habar.
Se tot juca. Să-mi dea idei.
Habar n-aveam ce tot făcea.
Cu ce. Şi unde. Şi de ce.
El îşi juca chiar viaţa sa.
Dintr-un a fi, să facă - e.
Să fiu. Să fim. Mai drepţi. Mai buni.
Să fim modeşti. Să fim cuminţi.
Pe lumea marilor nebuni,
Să nici nu ştim. Că suntem sfinţi.
Habar n-aveam de grija mea.
Habar n-aveam de grija lui.
Tânjea în braţe să mă ia.
Dar eu fugeam. al nimănui.
Mă ruşinam că mă trata
Ca pe-un copil. Nu ca om mare.
El zâmbea trist, şi se-ntorcea
La joaca lui cea ştiutoare.
Şi a murit în ani de chinuri.
Un fel de umbra ce descreşte.
Spera. Tot
viaţă. Nu aminuri.
Murind, striga. Striga - Trăieşte!
Nici nu ştiam că era sfânt.
Şi nici n-a fost. O umbră. Biata.
Dar Dumnezeu e pe pământ.
A fost. Al meu. Şi este. Tata.
8 noiembrie 2012
Jianu Liviu-Florian
